„Ceea ce conferă valoare segmentului epistolar al creaţiei dostoievskiene este, în primul rînd, deosebita sinceritate a autorului, dorinţa de a-şi deschide şi despovăra sufletul de multitudinea de griji, de întrebări şi contradicţii… Prin scrisori, ni se dezvăluie o perspectivă largă asupra Rusiei unei întregi jumătăţi de veac (anii 1830-1880), cu istoria, cu oamenii, cu zbuciumul ei, dar şi o perspectivă asupra Apusului Europei, unde se resimţeau atît roadele civilizaţiei, cît şi neajunsurile ei.” (Leonte Ivanov)

„Cel mai important lucru… este că anumite opere de artă merită efortul suplimentar de a trece peste toate impedimentele pentru a le aprecia; iar cărţile lui Dostoievski merită cu siguranţă acest efort. Şi asta nu doar pentru felul în care domină canonul occidental, ci tocmai în ciuda acestui lucru. Pentru că unul dintre aspectele pe care canonizarea şi cursurile academice îl ignoră este că Dostoievski nu e doar valoros, ci are şi umor. Romanele lui au aproape mereu intrigi excelente, cumplite şi complicate şi profund dramatice. Au crime şi tentative de crime şi poliţie şi dispute în familii disfuncţionale şi spioni, tipi duri şi femei frumoase decăzute şi escroci alunecoşi şi boli debilitante şi moşteniri neaşteptate şi ticăloşi mieroşi şi trădători şi tîrfe…” (David Foster Wallace)