Viaţa la ţară e un poem al vieţii câmpeneşti, de care poporaniştii ar putea fi mulţumiţi, întrucât îi lipsesc scenele de beţie şi orgiile şi niciun ţăran nu-şi bate nevasta până la sânge, niciun preot nu pângăreşte casele creştineşti, niciun logofăt de moşie nu schingiuieşte pe săteni. În realitate, însă „poporaniştii“ nu cântă şi slăvesc ţărănimea, ci, materialişti şi pesimişti, ei pun literatura în funcţie de luptă de clasă.

La ţară Duiliu Zamfirescu n-a văzut nici Crâşma lui Moş Precu, nici apriga problemă socială, ci a văzut un boier bătrân, pe Dinu Murguleţ, bun, milos până la risipă ca aţâţi boieri, şi cu dragoste de ţăran, de pământ, în care se limitează pentru dânsul icoana tangibilă a patriei; alături, la Comăneşti, a mai văzut o curte boierească de tinere odrasle, dintre ale căror capete bucălate se desprinde icoana surorei mai mari, a neuitatei Saşa, drept care nu există în întreaga literatură română un suflet mai nobil, mai armonios în ritmul intern şi extern, o realizare mai completă şi mai poetică a unor însuşiri pozitive; întru nimic romantică, ea e expresia realităţii şi a simţului practic al vieţii, topit totuşi în poezie; tânără încă, e mama surorilor şi fraţilor mai mici; harnică, uneşte bunătatea cu energia şi îşi îngrijeşte moşia cu dragoste; în mijlocul acestor îndeletniciri zilnice nu şi-a pierdut însă farmecul femeiesc, nici perpetua nevoie a iubirii şi a jertfei de sine.

A mai văzut Duiliu Zamfirescu la ţară pe tânărul Matei Damian, care, după ce şi-a petrecut tinereţea la studii în străinătate, la moartea mamei se întoarce la moşie, unde dragostea pământului îl cucereşte apoi pe încetul. Statornicindu-se, deci, la ţară ca să pună rânduială la treburile părăginite ale casei, ceea ce era firesc să se întâmple, se întâmplă: între Matei şi Saşa începe o dulce legătură de sentimente, pe care scriitorul ne-o zugrăveşte cu poezia sfioasă a sufletelor alese ce se cercetează, tăcând, pe îndelete, şi se apropie spre a se identifica apoi pentru totdeauna.

Farmecul căsătoriei – atât de rar în literatură – îşi risipeşte aroma din aceste pagini simple, caste şi idealiste. A mai văzut Duiliu Zamfircscu şi pe ţărani, simbolizându-i în neuitatul baciu Micu, suflet pribeag, poetic, credincios stăpânului, în ai cărui ochi îşi revarsă cerul taina stelelor şi poezia imensităţii albastre. A mai văzut scriitorul şi lupta aprigă în jurul pământului hrănitor, zugrăvindu-ne chiar o răscoală ţărănească, nu împotriva cuconului Dinu, a proprietarului de drept, ci împotriva arendaşului lacom, a lui Tănase Scatiu, simbolul neomeniei unei clase spoliatoare, răscoală în care simpatia scriitorului merge, fireşte, către ţărănime.

Când o operă literară dovedeşte o dragoste atât de reală pentru viaţa de ţară, pentru pământul tutelar, când ne zugrăveşte atâtea suflete cinstite, idealiste, cum poate să nu fie privită ca o operă, nu numai estetică ci şi sănătoasă şi înălţătoare?

Când un scriitor arată atâta iubire pentru ţăran, cum poate fi privit ca un duşman al ţărănimii? [...]

Şi când o operă risipeşte atâta poezie simplă, un optimism atât de sănătos, atâta dragoste pentru orice valoare etică, scrisă fiind cu o artă discretă, cu simţul măsurii şi al limbii, – cum poate ca să nu fie privită ca o operă clasică şi naţională?

EUGEN LOVINESCU