Fabule moderne

Ce-ar fi daca unele cuvinte nu ar mai fi sunete, ci lucruri sau fiinte? Poate nu am mai lovi unii in altii daca, dupa o cearta, casa s-ar umple cu pietre, ca un cimitir. Poate nu am mai rani in dragoste daca, dupa tradari, hoituri de flamingo ne-ar stavili iesirile. Poate nu am mai minti daca, dupa o noua minciuna, roiuri de vipere s-ar porni dupa noi, ca dupa niste regi putrezitori. Poate nu am mai fura, daca lacrimile sarate ar fi singura apa care ni s-ar da vreodata. Poate Dumnezeu a creat gresit cuvintele? Fara a sti, pe atunci, ca oamenii au mereu nevoie de dovezi. Chiar si ale propriei nimicnicii.

Tatiana Tibuleac
Nascuta la 15 octombrie 1978 in Republica Moldova. Singura fiica a unui jurnalist si a unei corectoare de ziar. Absolveste liceul Iulia Hasdeu din Chisinau, apoi Facultatea de Jurnalism si Stiinte ale Comunicarii a USM.

Incepand cu anul I de facultate colaboreaza cu diverse ziare in calitate de corectoare, traducatoare si reporter. Devine cunoscuta publicului larg in 1995, cand trece la ziarul FLUX, cel mai important cotidian de limba romana din tara si initiaza rubrica “Povesti adevarate”.

Este cunoscuta si apreciata in special pentru reportajele si “povestirile” despre oameni.

Ultimii ani locuieste la Paris, creste doi copii si lucreaza in domeniul Comunicarii si Audioviziualului. Cartea Fabule Moderne este prima sa carte.

Fragment din volum:

"Acul

Alexandru, fiul meu, si-a rupt papucii. De obicei papucii se descos de tot si ii arunc. Astazi insa acestia s-au descusut astfel, incat mai puteau fi reparati. Unui mester i-ar fi luat cinci minute, m-am gandit totusi sa ii cos singura. Ziua predispunea la fapte mari. M-am dus sa caut acul cel tiganesc. Acul pe care il am de la mama, iar ea – de la mama ei. Acul si pozele din copilarie – atat mi-am luat cand m-am mutat la Paris. Cu pozele e clar. Cu acul, povestea e urmatoarea.
Am crescut cu acel ac in ochi. Bunica il tinea infipt in cel mai inalt loc din casa, pe un paretar, ca nu cumva sa il iau eu si sa il pierd. Peste o palma erau icoana si candela. Acel ac nu prea se folosea la cusut. Era acolo de tinut minte. Uneori imi parea ca toata viata si forta bunicii erau concentrate in el. Si ca daca ar fi disparut acul, s-ar fi pierdut si ea. Acul era lung si gros, cu o ureche lata, prin care trebuia sa incapa orice fir. Chiar si de viata. Cand in iulie ’49 au venit comunistii sa imi deporteze bunicii in Siberia, soldatii au fost umani. Le-au dat zece 5 minute ca sa-si ia cele mai importante lucruri din casa. O icoana, niste bani si acul, toate le-a luat bunica.
– Unde te duci tu, bani si icoana nu-ti trebuie, i-a zis omul legii. Acul poti sa-l iei...
In Siberia acul si-a gasit rostul. Pentru ca, mergand la moarte, nimeni nu a avut atata minte sa-si ia ac, al ei a ajuns nespus de intrebuintat. Deportatii il cereau pentru tot felul de lucruri. Pentru cusut haine din carpe, ca sa-si incalzeasca copiii invinetiti de plans si frig. Pentru nascocit opinci cu talpa groasa, din coji de mesteceni. Pentru scos tepuse de sub unghiile roase pana la sange de taiatul padurilor interminabile. Pentru spart basici de pe picioarele putrezinde, din cauza apelor nesecate."