Secretul Crucii

Avea ceva ciudat in simbolistica miniaturala religioasa si masonica ce-i acoperea ambele fete. “Pecetar” asa-l numeau taranii. “Pecetar”, se pomeni rostind cuvantul cu voce tare. Cum nu-i trecuse prin minte pana acum? Pecetea se pune intotdeauna pentru a confirma autenticitatea unui lucru sau pentru a ascunde un secret. Ii reveneau in minte cuvintele biblice despre taina. “Iar tu, Daniele, tine ascunse cuvintele si pecetluieste cartea pana la sfarsitul vremii”, asa spunea prorocul in Cartea lui Daniel din Vechiul Testament, iar in Apocalipsa dupa Ioan, parca era o continuare fireasca: “cine este vrednic sa deschida cartea si sa desfaca pecetile ei?”.

Fara indoiala, pristornicul ascunde ceva, e pecetea peste un secret care nu trebuie cunoscut.

„Secretul crucii” de Doru Munteanu (Libris Editorial, Brasov).

Toate divagatiile istorice ale cartii sunt foarte interesante, dovedind imaginatie, pasiune si multa documentare. E evident o incercare de a scoate istoria romanilor de sub praf, de sub indiferenta si de a o face atragatoare. In mai multe randuri se vorbeste in carte despre raporturile tinerilor cu trecutul, despre felul superficial in care ne punem problema identitatii. De aceea poate cu accentul pus mai mult pe actiune personajele nu sunt foarte consistente, sunt mai degraba schitate, conteaza teza, suvoiul, dar atunci cand ritmul se domoleste avem descrieri poetice si paranteze pline de emotie si nostalgie.
Laurentiu Ciprian Tudor

Fragment din cartea: Secretul Crucii - Doru Munteanu

Nu mai astepta nimic, decat glontul. Asadar, „ii venise vremea”, cum obisnuia sa spuna. De fapt, agresorul lui nu voia decat pristornicul, cu orice pret. N-avea cum sa i-l dea. Jurase asta cand devenise „pastratorul” lui. La varsta sa moartea nu-l mai ingrozea. Inchise ochii, incercand sa se detaseze de toate. Ii aparu in minte chipul Hildei, apoi al Antoniei.
Pristornicul, de care era atat de aproape si pentru care trebuia sa moara, era la loc sigur. Imaginea lui ii umplu privirea, imprimandu-i-se dureros pe retina. Isi traise viata asa cum si-o croise. Singurul regret era ca nu se intalnise cu profesorul Beu, asa cum planuise. Dar, oricum, „ei” nu vor avea crucea niciodata. Era a lor, a „horenilor”.
Teava rece a pistolului infi pta in baza craniului ii zdrelise pielea. Auzi doar zgomotul sec al armarii mecanismului, dar timpul se incapatana sa se scurga lent, se dilata nefi resc si secundele ca niste lovituri de ciocan ii bateau in cutia mintii. „Gata!” ii veni sa strige, dar nimic nu-i iesi din gatlej. „Gata, sa se termine odata!”
O cucuvea infi ora tacerea cu tipatul ei straniu si sfasietor. Poate chiar lui ii canta de moarte.
Un frison ii strabatu trupul electrizandu-i parul de pe ceafa si o paralizie instantanee ii crispa intreaga fi inta. Se simtea ca un gandac rastignit intr-un insectar, ridicol si speriat, umilit si surprins totodata, extraordinar de uimit de ceea ce i
se intampla. Pipai cu palmele usa masiva de lemn a bisericii. Contactul degetelor cu suprafata rece si densa il facu sa transpire.
O secretie bolnava si insidioasa ca o mazga ii naclai falangele ce tremurau imperceptibil, starnite de o senzatie stranie. Frica parsiva, insinuanta, ca un fl uid material, ii traversa corpul, raschirandu-se ca o gheara de pasare in dreptul inimii.