Printul iluziilor

Nu-i aşa că aveţi un copil hipnotizat de ecranul cmputerului şi căruia lectura, ba chiar cartea ca obiect, îi sunt antipatice? Iar dumneavoastră, adică cei din generaţia noastră, am păstrat cu sfinţenie în sertarele sufletului, ca pe un străvechi diamant de familie, superstiţiile cărţii ca eliberare, ca zbor al fanteziei, umplere a minţii şi sete de aventură, nu-i aşa?

Ei bine, Prinţul iluziilor face dreptate ambelor părţi. Daniel, adolescentul nemulţumit de obiceiurile prăfoase din biblioteca părinţilor, se apucă el însuşi să-şi facă drum iniţiatic prin labirintul încercărilor de curaj imaginativ, în vreme ce Stelian Ţurlea, după şase cărţi despre Daniel, cu aventuri ca-n Cireşarii veacului XXI, devine personaj ironizat de propriul fiu, cu duioşie, desigur.

Să nu cumva să credeţi că ieşim din timp şi plonjăm într-un basm ieftin, rupt de lumea prezentului. Toţi eroii fabuloşi din această şarjă ghiduşă la adresa globalizării din era Internetului, toate întåmplările cu suspans, probele de încercare a fanteziei, virtuţilor, curajului şi vitezei de reacţie mentală vizează o ţintă cåt se poate de morală: lupta împotriva masificării, a dezumanizării prin hipercorectitudine politică. Rezistenţa sufletească la neagra utopie a unei planete populate de „hipercetăţeni supranaţionali” gåndind în conformitate “cu viitoarea ordine mondială în care capitalul, munca şi materiile prime nu vor mai juca nici un rol, fiecare hipercetăţean va fi egalul celorlalţi şi toată lumea va trăi în interacţiune.”

„Ce aiureală!” exclamă Daniel. „O lume ca asta nu poate fi suportată.” Iată esenţa începutului. Restul… e libertatea de-a fi ca libertate a lecturii.

Dan C. Mihăilescu, Omul care aduce(a) cartea