Limbaj si istorie

„I se potrivește (lui Benjamin) ca turnată afirmația că, în cazul cunoașterii, ceea ce este cel mai individual este și cel mai general. Dacă, în epoca divergenței radicale între conștiința socială și cea științifică, orice metaforă luată din fizică n-ar fi profund suspectă, am putea vorbi la el, efectiv, despre energia unei dezintegrări atomice la nivel intelectual. La insistența sa, insolubilul își găsea soluția; căci el descoperea esența tocmai acolo unde zidul simplei facticități împiedică inexorabil accesul la orice esență înșelătoare. Îl motiva, ca să vorbim în formule, dorința de a ieși dintr-o logică ce acoperă particularul în pânza de păianjen a universalului, sau care extrage numai universalul din particular. Voia să înțeleagă esența, acolo unde ea nu se poate nici distila printr-o operație automată, nici revela unei priviri dubitative: voia s-o dezlege cu metodă, ca pe o enigmă, din configurația unor elemente situate departe de semnificaţie. Rebusul este modelul filosofiei sale. Abaterea sa planificată de la convențional este egalată însă de delicata sa irezistibilitate. Aceasta nu rezidă nici în efectul magic, ce nu-i era străin, nici în „obiectivitatea” ca simplă dispariție a subiectului în acele constelații. Ea provine mai degrabă dintr-o calitate pe care departamentalizarea spiritului o rezervă altminteri artei, dar care, transpusă în teorie, se dezbară de orice aparență înșelătoare și îmbracă o demnitate incomparabilă: făgăduința fericirii. Tot ce-a spus și a scris Benjamin suna de parcă gândirea, în loc să respingă cu maturitatea ei umilitoare făgăduințele basmelor și ale cărților pentru copii, le-ar fi luat în sens literal, așa încât îndeplinirea lor reală devine previzibilă pentru cunoașterea însăși. Din topografia sa filosofică renunțarea este complet eliminată. Cel căruia Benjamin îi spunea cu adevărat ceva, cel care reacționa la el, se simțea ca un copil care, prin crăpăturile ușii închise, percepe lumina pomului de Crăciun. Dar lumina promitea în același timp, ca una a rațiunii, adevărul însuși, nu reflexia lui neputincioasă.Dacă gândirea lui Benjamin n-a fost o creatio ex nihilo, a fost în schimb o dăruire din plin; voia să restituie totul, tot ceea ce adaptarea și autoconservarea interzice din acea plăcere în care simțurile și intelectul se împletesc.”(Theodor W. Adorno)

WALTER BENJAMIN (1892-1940), scriitor şi filosof german. A studiat filosofia în Germania, la Freiburg şi Berlin, precum şi în Elveţia, la Berna, unde a obţinut doctoratul. După o încercare eşuată de a obţine un post universitar, a trăit și a lucrat ca eseist, critic literar şi traducător liber profesionist la Heidelberg şi Berlin. În 1933 a emigrat la Paris. Refugiindu-se din faţa trupelor naziste, s-a sinucis în 1940 la graniţa dintre Franţa şi Spania. Principalele scrieri: Begriff der Kunstkritik in der deutschen Romantik [Conceptul criticii de artă în Romantismul german] (1920), Zur Kritik der Gewalt [Critica violenţei] (1921), Goethes Wahlverwandtschaften [«Afinitățile elective» de Goethe] (1922), Die Aufgabe des Übersetzers [Sarcina traducătorului] (1923), Einbahnstraße [Stradă cu sens unic] (1928), Ursprung des deutschen Trauerspiels [Originea dramei baroce germane] (1928), Das Kunstwerk im Zeitalter seiner technischen Reproduzierbarkeit [Opera de artă în epoca reproductibilităţii sale tehnice] (1936), Über den Begriff der Geschichte [Despre conceptul de istorie] (1939).