în jurnalul său, „Biografia unui destin misionar”, părintele Alexander Schmemann folosea această expresie (Ortodoxia romantică) pentru a defini mai multe tendinţe ale Ortodoxiei contemporane care o transformă într-un ghetou lăuntric şi nu într-o chemare, o luptă şi, în definitiv, o viaţă. Aceste manifestări ar fi: nominalismul (de exemplu, patriarhatele inexistente), conservatorismul liturgic orb, cultul trecutului, preocuparea teologică aproape exclusivă pentru Sfinţii Părinţi, ,,apocalipticismul”, dispreţuirea lumii contemporane (cea a acestei lumi, în general), sentimentalism și cultul exteriorului (bărbi, sutane, mătănii, stil). Părintele explică mai departe că romantismul, în viaţă şi cultură, este, înainte de toate, un vis, primatul inimii asupra discernământului şi al adevărului. Dă la o parte realitatea de dragul unei realităţi imaginare, este credința în iluzii.

Aceste menifestări ,,romantice” întăresc şi întreţin percepţia mediocră asupra Bisericii ce este confundată fie cu activismul secular, fie cu falsitatea. De aceea, prima dimensiune a crizei din viaţa Bisericii este definită de părintele Schmemann prin sintagma: ,,o teologie înstrăinată faţă de Biserică şi o Biserică îndepărtată de teologie”.

Părintele Schmemann are o întreagă pledoarie legată de diferența între teologia academică şi cea pastorală pe care o dezvoltă în lucrarea: „Biserică, lume, misiune”, invitându-ne la reflexie şi acţiune. O referinţă marginală la această carte s-ar impune: ea apare în anul 1979 şi temele dezbătute sunt mai actuale azi ca niciodată.