Inainte de 1989, scriitorul Marin Ioniță a fost timp de câțiva ani corespondent de Argeș al ziarului România liberă. Când ajungea în redacție un articol de-al lui (dictat la telefon unei dactilografe), șefii îl citeau cu încântare, dar îl publicau cu spaima că va ieși scandal. Deși nu conținea nimic subversiv, era atât de bine scris, într-o limbă română atât de diferită de limba de lemn a epocii, încât părea suspect.

Aceeași impresie puternică de noutate, de talent literar ingenuu o face acest roman memorialistic, Drumul dinozaurului. Autorul povestește la persoana întâi ce s-a întâmplat cu un tânăr venit de la țară la oraș, într-un mediu infestat de propaganda comunistă. Procesul prin care candoarea acestui tânăr – ca și a altora − este introdusă cu forța în tiparele ideologiei oficiale este terifiant, te face să te gândești la un mănunchi de flori de liliac dat prin mașina de tocat carne.

Cartea nu este însă una tragică. Umorul, pitorescul, sinceritatea bine jucată de autor creează o atmosferă carnavalescă. Rezultatul? Pe parcursul lecturii, ajungem să îl îndrăgim pe Marin Ioniță ca personaj și să îl admirăm ca autor.