Nebunii

Maupassant este un scriitor complex, față de care am păreri și sentimente contradictorii. Când îmi place, când îl urăsc, când mi se pare interesant, când îmi vine să-i spun: „Fugi, domne, de aici!”. Dar nu îl urăsc pentru că nu mi-ar plăcea opera sa. Nu, îmi plac foarte mult stilul, scriitura și operele în sine. Probabil tocmai pentru că îmi place, îl urăsc în unele momente și cred că ar fi mai trist dacă nu ar trezi niciun sentiment în mine.
De ce îmi place? Pentru claritatea stilului, scriitura frumoasă, artistică, pe care personal nu am întâlnit-o la autorii contemporani. Pentru sensul ascuns și moralizator al operei sale, pentru ironia la adresa societății, pe care o descrie excelent.
De ce îl urăsc? Cum să nu-l urăsc când în unele povestiri sunt ucise animale? Mai de mult am citit o colecție de povestiri, între care se strecurase una despre o pisică. Nu vreau să dau detalii, cert este că nu am terminat de citit acea povestire, revoltându-mă și hotărându-mă să arunc cartea cât colo. Dar nu am procedat așa, ci am citit restul povestirilor, destul de reușite. Cum să nu-l urăsc când îi rezervă un final atât de trist domnișoarei Cocotte din povestirea omonimă? Cum să nu-l urăsc când lasă un nebun să omoare un biet cal și un altul o pasăre? (Bineînțeles, în operă, nu în realitate).
Dar scrie bine, fir-ar să fie! Reușește să trezească în mine sentimente contradictorii. îmi place, îi dau dreptate, îi admir scriitura, îl aprob cu voce tare (la un moment dat, citind ceva de el în metrou, am scos o exclamație, la care mai mulți călători s-au întors spre mine mirați), dar câteodată mă enervează precum o persoană reală. îmi vine să mă cert cu el, să-i cer socoteală, să-l întreb de ce, să-mi exprim o părere nu prea civilizată despre sănătatea mintală a unor personaje. Ah, ce i-aș fi făcut dacă, prin absurd, ar fi fost lângă mine când am citit despre pisică! Nici Sena nu l-ar mai fi spălat!

Dar să lăsăm vorba și să trecem la prezenta operă, pentru că dacă nu mă opresc, aș umple pagini întregi despre stilul său în general.
Nebunii este o colecție de povestiri scurte și nuvele, unele fantastice, altele de altă natură, dar toate vizând sănătatea mintală. Este o colecție de proză scurtă cu și despre nebuni, așa cum ne sugerează și titlul. Opera în sine și lectura critică de la finalul ei compun o adevărată lucrare științifică. Astfel, cartea poate fi încadrată la categoria „beletristică”, dar reprezintă și un material folositor pentru cei interesați din punct de vedere științific de boala psihică. Este genul de lectură ce le poate plăcea psihiatrilor, psihologilor sau studenților în aceste domenii. Obsesii, fetișuri, deliruri, halucinații, psihopatii, autoscopii, întârzieri mintale, întâlniți aproape de toate.
Autorul nu este deloc străin de psihologie și psihiatrie, urmând cursurile doctorului Charcot la școala acestuia, Salpêtriere.
Pe lângă tematica bolii psihice, întâlnim și o tentă de policier, în Micuța Roque și Moiron. în ambele avem de a face cu crime aparent neelucidate. în prima povestire, o fată de 12 ani este violată și ucisă, iar în cea de-a doua, asistăm la moartea suspectă a mai multor copii. Sună dur? V-am spus, e cam sadic Maupassant. De asemenea, în Un nebun avem de a face cu un judecător ce își mărturisește crimele printr-o scrisoare. Cei de specialitate vor recunoaște tipicul psihopat sadic. Este una din povestirile în care autorul m-a „enervat”. De ce? Pentru că acel judecător sadic a murit nepedepsit.
Povestirea mea preferată este Moiron, pentru tenta de policier. Ca orice cititor de romane polițiste, am bănuit adevărul de la început, suspectându-l pe ucigaș de sindromul Munchausen. Am aflat ulterior că motivul a fost altul, dar nu vă spun mai multe, vă las să descoperiți singuri.
Domnișoara Cocotte a atins un punct sensibil. O povestire tristă, dar spusă impecabil. Faptele în sine nu-mi plac și dacă oricine în afară de Maupassant mi-ar fi povestit așa ceva, i-aș fi spus să tacă. Nu știu ce are acest scriitor, dar stilul său impresionează peste măsură.
Noaptea și Cine știe? sunt două povestiri interesante. Ca acțiune, nu avem parte de ceva extraordinar, dar sunt excelent scrise. Conform lecturii critice de la sfârșitul cărții, cele două povestiri reflectă declinul stării autorului. Da, este așa cum bănuiți. Maupassant a avut aceeași soartă ca nefericiții descriși în paginile sale. Revenind la cele două povestiri, Noaptea reflectă starea de confuzie mintală, dezorientarea temporo-spațială, iar în Cine știe? întâlnim semne clare de boală psihică. Este și povestirea pe care citind-o mai de mult, m-am surprins certându-mă cu autorul în gând. I-aș fi spus „Pfff, și te aștepți să cred asta? Ia mai lasă-mă!”. Pentru că este atât de ruptă de realitate, încât pur și simplu nu poți accepta faptele. în aceste condiții, autorul și-a păstrat stilul și scriitura impecabile. Până și cu mințile rătăcite, scriitorul acesta fascinează.
Foarte utilă este lectura critică de la sfârșit. Este analizată în mare fiecare povestire, relevându-se aspectele cele mai importante. Nu știu multe despre Dorina Mihaela Donea, însă simt o formare de psihanalist în cuvintele ei. Bănuiesc ori studii în domeniu, ori o lectură bogată în psihanaliză.