Arhiva lui Sherlock Holmes

Mă tem că domnul Sherlock Holmes poate deveni precum unul dintre acei tenori apreciaţi care, după ce şi-au trăit epoca de glorie, încă sunt tentaţi să facă plecăciuni de adio publicului indulgent. Acest lucru trebuie să înceteze şi el trebuie să urmeze calea a tot ceea ce e făcut din carne şi oase, material sau imaginar. Unora le place să creadă că există un purgatoriu fantastic pentru copiii imaginaţiei, un loc straniu, imposibil, în care „frumoşii” lui Fielding încă pot face dragoste cu „frumoasele” lui Richardson, în care eroii lui Scott încă pot păşi ţanţoşi, cockneii încântători ai lui Dickens încă stârnesc râsul şi materialiştii lui Thackeray continuă să-şi practice carierele lor deplorabile. Poate că în vreun colţişor al unei asemenea Valhalla, Sherlock şi al lui Watson pot găsi temporar un loc, în vreme ce un detectiv mai abil însoţit de un tovarăş mai puţin abil pot umple scena pe care ei au părăsit-o.
Cariera lui a fost una lungă – deşi este posibil să exagerez; domni bătrâni care mă abordează şi declară că aventurile lui au format lectura copilăriei lor nu găsesc la mine răspunsul pe care par a se aştepta să-l primească. Nimeni nu se bucură când datele lui personale sunt plimbate de colo-colo. Adevărul este că Holmes a debutat în „Un studiu în roşu” şi în „Semnul celor patru”, două broşuri care au apărut între anii 1887 şi 1889. în 1891, „Un scandal în Boemia”, prima din lunga seria de povestiri scurte, a apărut în Strand Magazine. Publicul a părut să aprecieze şi să vrea mai multe, aşa că de la acea dată, acum treizeci şi nouă de ani, ele au fost produse într-o serie discontinuă care acum conţine nu mai puţin de şaizeci şi cinci de povestiri, republicate în „Aventuri”, „Memorii”, „întoarcere” şi în „Ultima plecăciune”. Şi rămân acestea douăsprezece publicate pe parcursul ultimilor ani, care sunt produse aici sub titlul „Arhiva lui Sherlock Holmes”. El şi-a început aventurile chiar în toiul perioadei victoriene, le-a dus prin domnia mult prea scurtă a lui Edward şi a reuşit să îşi păstreze propria nişă chiar şi în aceste zile febrile. Astfel că rostim un adevăr când spunem că cei care au citit primii, tineri fiind, au trăit să-şi vadă proprii copii urmând aceleaşi aventuri în aceeaşi revistă. Este un exemplu grăitor al răbdării şi loialităţii publicului britanic.
Mă hotărâsem ca la încheierea Memoriilor să o sfârşesc cu Holmes, simţind că energia mea literară ar trebui să nu fie îndreptată prea mult într-o singură direcţie. Acel chip palid, bine definit, şi acea siluetă cu membre suple ocupau o parte exagerată în imaginaţia mea. Am săvârşit fapta, dar din fericire, niciun legist nu s-a pronunţat cu privire la rămăşiţe, şi astfel, după o lungă perioadă, nu mi-a fost greu să răspund cererii măgulitoare şi să muşamalizez fapta pripită. Nu am regretat niciodată, pentru că nu am găsit, practic, că aceste schiţe ceva mai uşurele m-au împiedicat să explorez şi să aflu limitele mele în ramuri variate ale literaturi precum istoria, poezia, romanele istorice, cercetările psihice şi drama. Dacă Holmes nu ar fi existat, eu nu aş fi putut face mai mult, deşi se poate ca el să fi stat un pic în calea recunoaşterii lucrărilor mele literare ceva mai serioase. Şi astfel, cititorule, adio Sherlock Holmes! îţi mulţumesc pentru constanţa de până acum şi nu pot decât să sper că ai fost răsplătit sub forma acelei distrageri de la grijile vieţii şi a schimbării stimulatoare de gândire care se pot găsi numai pe tărâmul fermecat al romanelor.
Arthur Conan Doyle