Recurs la normalitate

Omul este exact ca şi o casă de construit care are nevoie de timp pentru a o construi. Nu se construieşte la întâmplare şi se aşază bine părţile unele în raport cu celelalte pentru a fi solidă. Casa nu este terminată decât dacă suntem stăpâni la noi în casă. De asemenea nici virtutea nu se dobândeşte într-o singură zi. Ea presupune o creştere constantă, armonioasă şi oferă un adevărat echilibru interior. Tot virtutea este aceea care ne ajută să fim stăpâni la noi acasă şi stăpâni pe noi înşine. Desigur, depăşim anumite praguri, devenim din ce în ce mai răbdători şi serviabili, dar trebuie să abandonăm cu umilinţă dorinţa şi posibilitatea unei stăpâniri perfecte, a unui control absolut de noi înşine. Un om nu este cu adevărat adult decât dacă acceptă că există în el însuşi zone de rezistenţă şi de obscuritate pe care nu le poate domina şi nu le poate cunoaşte în totalitate. Accesul la maturitate se face prin asumarea propriilor vulnerabilităţi, a propriilor sale falii. Ar fi o iluzie să credem că într-o zi vor fi înlăturate în totalitate.

Există astăzi tendinţa de a înlocui virtuţile prin tehnici şi metode în relaţiile de prietenie, în relaţiile de la serviciu şi pentru a reuşi în viaţă. Este o mare eroare, căci nu putem reduce virtutea la ştiinţă, şi nici educaţia doar la instrucţie: inteligenţa nu este inima. Fiecare om se naşte cu un capital de capacităţi oferite deja şi fiecare este tributar unui anumit număr de condiţionări înnăscute sau obţinute. Câmpul necultivat care este persoana umană în punctul ei de plecare nu va putea dărui în mod indiferent orice fel de roade: unii vor dărui mai mult decât ceilalţi. Cum se explică această situaţie?