Papadiile

Scris cu intermitențe, ultimul mare roman al lui Kawabata a fost publicat în foileton în revista Shinchō între 1964 și 1968. De la finele anului 1968, când i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, până în 1972, când își ia viața, Kawabata nu a mai putut să se aplece asupra textului. în 1970, sinuciderea bunului său prieten scriitorul Yukio Mishima îi subminează și mai mult starea de sănătate, iar textul neterminat al Păpădiilor va vedea lumina tiparului postum, editat, conform notelor din manuscris, de ginerele autorului, Kaori Kawabata.

Atinsă de o boală ciudată, frumoasa Ineko ajunge în azilul psihiatric din Ikuta, iar celor dragi, mamei și iubitului ei, nu le rămâne decât să trăiască tortura de a nu ști dacă au acționat spre binele tinerei. Va putea dragostea lui Hisano să o salveze de consecințele traumei care i-a afectat spiritul? Kawabata, recunoscut drept marele scriitor al clar-obscurului, l-a lăsat pe cititor să-și ofere singur un răspuns.

„Nebunia, boala, vina, moartea, tristețea, iubirea, singurătatea: în Păpădiile sunt prezente toate temele predilecte ale lui Kawabata, care le abordează în stilul lui eliptic și ambiguu, pentru a obține suprema sugestie artistică.“ (L’Express)

„Cel care a exprimat ca nimeni altul «esența sufletului japonez», maestrul ambiguității și al aluziei ermetice, este, în acest roman, mai mult ca niciodată el însuși. […] Marea artă a lui Kawabata constă, încă o dată, în a-i da posibilitatea cititorului să-și jaloneze singur etapele înțelegerii unei povești enigmatice, a cărei scriitură densă, în același timp realistă și poetică, este încărcată de accente filozofice.“ (L’Humanité)