Paşii făcuţi în promovarea drepturilor omului sunt de cele mai multe ori rezultatul unui efort colectiv. Există şi cazuri când schimbări semnificative, împotriva curentului, reprezintă opera unor personalităţi care, prin acte excepţionale, prin eforturi considerabile, reuşesc să schimbe ceva ce părea de neclintit. Anul 2014 oferă două exemple de acest gen. Prima personalitate a acestei dăruiri civice este Andrei Ursu, fiul unei victime notorii a Securităţii, Gheorghe Ursu. A doua, Emil Moise. Acesta, profesor în Buzău (discipline socio-umane), era deja cunoscut pentru rolul său în mai multe dezbateri civice, dar în luna decembrie a.c., el a depăşit tot ce reuşise anterior.

Revenim la „cazul Ursu”. Un număr considerabil de elemente susţineau că inginerul Gheorghe Ursu a fost ucis în anul 1985 în mod violent, din ordinul autorităţilor comuniste care-i descoperiseră un jurnal acuzator la adresa regimului şi a conducătorilor săi. Familia i-a putut vedea trupul şi urmele brutalităţilor. Imediat după 1990, guvernul de tranziţie a cerut procurorului militar Dan Voinea să investigheze cele întâmplate în 1985. Concluziile au confirmat şi detaliat ce era bănuit: „Ursu Gheorghe Emil, în timpul detenţiei, a fost supus unui regim dur, de exterminare, acţiunile convergente ale lucrătorilor de miliţie şi securitate ducând la eliminarea fizică a lui Ursu […] prin uciderea sa”.

Acele prime demersuri au fost îngropate în arhiva Procuraturii militare după numai câteva luni. împotriva intenţiei de a pune lespedea istoriei peste „cazul Gheorghe Ursu” s-a ridicat fiul său. Andrei Ursu trăieşte la Chicago. Şi-a reconstruit viaţa pentru a putea duce lupta în justiţie, în Bucureşti, la peste 8.000 de km de casă şi de serviciu. Din 1990 până astăzi, a creat fundaţia Gheorghe Ursu, a dat premii care purtau numele tatălui său, a făcut sute de intervenţii la autorităţi, a mobilizat presa, a susţinut procesele împotriva vinovaţilor. Acţiunile lui au păstrat vie memoria tatălui ucis şi totodată, conştiinţa naturii criminale a regimului comunist. Peste ani, aveau să fie trimişi în închisoare şi doi dintre vinovaţi, Tudor Stănică şi Mihai Creangă.

Cel de-al treilea, fostul ofiţer de securitate Marin Pârvulescu, a fost protejat în continuare. Deşi probe concludente împotriva lui se adunaseră încă din 2001, dosarul a rămas până în 2012 în nelucrare. La capătul celor 11 ani, Parchetul militar a respins urmărirea penală. Statul „de drept” român proteja autorul unei crime atroce, dovedite, care umblă liber printre noi.

Andrei Ursu a revenit la Bucureşti, a reluat demersurile. Zidul de care s-a lovit l-a făcut să recurgă la măsura extremă: a declarat greva foamei. Actul sacrificial a durat 17 zile, din 21 octombrie până pe 6 noiembrie 2014. în tot acest timp a mers în audienţe, a făcut declaraţii publice, a intervenit la autorităţi în ciuda raţiunilor medicale care-i cereau odihnă completă. La presiunea opiniei publice, la 5 noiembrie a.c., procurorul Tiberiu Niţu a anunţat redeschiderea procesului împotriva lui Marin Pârvulescu. Consecvent de această dată, căci tratau acelaşi gen de fapte, Niţu a redeschis şi dosarele aflate la Secţia Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) în cauza intitulată „procesul comunismului”.

Prin acţiunea sa eroică, Andrei Ursu a reuşit să readucă în faţa instanţelor infracţiuni contra păcii şi omenirii de pe vremea regimului comunist clasate între timp de Parchet pe motiv că fuseseră „supuse prescripţiei răspunderii penale” şi „principiului neretroactivităţii”. Or, astfel de argumente negau reguli ale dreptului internaţionale şi, deci, norme interne. Ce nu se reuşise prin apelul la principii, a fost câştigat prin greva foamei. Referindu-se la ordonanţa Parchetului care l-a determinat să renunţe la acţiune, într-un comunicat de presă, Andrei Ursu a explicat că aceasta „deschide calea urmăririi penale şi trimiterii în judecată a tuturor celor care se fac vinovaţi de represiunea sistematică (uciderea, torturarea, arestarea abuzivă, folosirea bătăii ca metodă de anchetă, eliminarea din viaţa socială etc., etc.), începând din martie 1945 şi până în decembrie 1989, împotriva tuturor victimelor dictaturii comuniste din România – respectiv a celor care erau consideraţi «elemente duşmănoase» ale acelui «regim nelegitim şi criminal»”.

După 25 de ani de eforturi, Andrei Ursu a realizat un pas indispensabil pentru a se face dreptate tatălui său şi nenumăratelor victime ale regimului comunist. A reuşit printr-o extraordinară dăruire, prin tăria voinţei, prin exerciţiul consecvent al minţii sale lucide. * Emil Moise a terminat Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti, a absolvit masteratul Gen şi Politici Publice, la SNSPA, iar în anul 2009 a obţinut licenţa la Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti. Exerciţiul său civic a prins contur la începutul anilor 1990, când a fost implicat în mişcările de stradă din timpul revoluţiei şi după evenimente. In 2001 a devenit membru al Centrului Curricular de Studii de Gen FILIA, iar din decembrie 2003 a activat în Asociaţia „Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă”, căreia îi este acum preşedinte. A colaborat şi cu asociaţia Pro Democraţia. Enumerarea afilierilor pune în evidenţă câteva dintre principalele lui „griji”: copiii, femeile, libertatea, democraţia. A iniţiat un proiect de hotărâre a Consiliului Judeţean Buzău privind drepturile copilului. In strângerea de semnături pentru promovarea proiectului a implicat peste 400 de copii din judeţ. A elaborat o broşură privind educarea toleranţei în spiritul respectării drepturilor copilului, distribuită de peste 200 de copii în tot atâtea unităţi şcolare. A strâns şi apoi a donat cărţi şi reviste la biblioteci şcolare, la biblioteci ale caselor corpurilor didactice, biblioteci judeţene şi biblioteci universitare. Tot pentru copii a organizat concerte de muzică clasică, a lansat un program de promovare a tenisului de câmp. Această listă de iniţiative voluntare reprezintă doar un eşantion.

Dar, mai ales, Emil Moise a excelat prin acţiuni în instanţă pentru: salvarea unei păduri de la marginea oraşului Buzău, eliminarea tratamentului discriminatoriu în favoarea avocaţilor în instanţele de judecată, eliminarea discriminării cu referire la dreptul fundamental la vot, pe motive ce ţin de religie sau pe motive ce ţin de vârstă sau boală. In anul 2004 a convins Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) că prevederile Legii privind statutul cadrelor didactice care interziceau transferul cadrelor didactice din mediul rural în cel urban sunt discriminatorii. In paralel, a câştigat propriul proces în această cauză. Ca urmare, în decembrie 2005, Ministerul Educaţiei a propus un proiect de modificare a prevederilor discriminatorii. Urmare a demersurilor lui Moise, zeci de mii de educatori şi profesori de la sat au avut pentru prima oară posibilitatea să dea concursuri la oraş.

Contrar opiniilor unor organizaţii neguvernamentale privind oportunitatea demersului, atunci, în luna noiembrie 2006, Emil Moise s-a adresat CNCD reclamând drept discriminatorie prezenţa nelimitată a simbolurilor religioase în şcolile publice. Colegiul Director al CNCD a adoptat această poziţie şi a recomandat Ministerului Educaţiei să dispună retragerea lor (cu excepţia sălilor în care se desfăşoară disciplina Religie şi în laboratoarele speciale). A urmat un uriaş scandal, în care instituţii, organizaţii ortodoxiste şi VIP-uri culturale l-au supus pe Emil Moise unui linşaj simbolic. După presiuni care au implicat aproape toate autorităţile se stat, Hotărârea Colegiului Director al CNCD a fost anulată de ICCJ. Educaţia religioasă în şcolile publice, cu multele ei aspecte pernicioase, nu doar prezenţa simbolurilor, a continuat în aceleaşi cadre.

In anul 2011, Emil Moise a deschis o nouă cale de atac: a contestat procedura care-i obligă pe părinţi să facă o solicitare scrisă dacă doresc scoaterea copiilor lor de la orele de Religie. Pare un detaliu, dar consecinţele acestei proceduri sunt ample, inclusiv asupra definitivării pe post a profesorilor de specialitate. A deschis un proces la Buzău, a contestat articolul cu procedura de neconstituţionalitate, a ajuns la Curtea Constituţională Română (CCR), a pierdut. A povestit cum a fost umilit în şedinţă de Aspazia Cojocaru, judecătoarea care avea să fie condamnată la un an şi jumătate de închisoare pentru falsificarea unor diplome.

Poate acesta o fi fost un motiv în plus ca profesorul să reia demersurile la judecătoria Buzău. A găsit calea unui proces nou pentru o cauză veche: constrângerea, cu ani în urmă, să depună o cerere pentru ca fiica lui să nu mai urmeze cursurile confesionale. La 22 septembrie 2014, instanţa a recunoscut că procedura contravenea libertăţii sale de gândire, conştiinţă şi religie. Nu a existat recurs, astfel încât decizia Judecătoriei Buzău a ajuns definitivă. Era un mare succes, dar până a fi recunoscut public, un nou eveniment avea să-l pună în umbră: Curtea Constituţională Română (CCR) s-a pronunţat într-un al doilea demers făcut de Emil Moise, cu acelaşi obiect. în luna noiembrie 2014, la câtva timp de la pledoaria lui în faţa judecătorilor CCR, aceştia au stabilit „că modul în care legiuitorul a reglementat […] oferta educaţională referitoare la disciplina Religie este de natură să afecteze libertatea de conştiinţă”. Ca urmare, solicitarea privind frecventarea Religiei va trebui făcută doar de cei care vor să studieze disciplina.

Schimbarea actualului sistem de educaţie religioasă, atât de dăunător individual şi social, era de peste un deceniu pe agenda unor organizaţii neguvernamentale. Impactul acestui sistem asupra societăţii româneşti fusese subiectul a numeroase analize critice. Demersurile civice, analizele de drept ş.a. s-au dovedit ineficiente în faţa solidarităţilor politicianist-ortodoxiste. Obţinând hotărârea CCR, Emil Moise a reuşit un formidabil pas înainte. El a fost posibil, ca şi în cazul lui Andrei Ursu, datorită unui continuu exerciţiu de devoţiune, de voinţă, de consecvenţă şi de bună gândire, devenite stil de viaţă timp de 25 de ani. NRDO