Literatura romana - acasa

Nici avangardiştii cei mai radicali n-au putut ignora total tradiţia, deşi, la modul teoretic, au pretins că au aruncat-o la coşul de gunoi. Un Urmuz a valorificat absurdul care nu lipseşte din folclor, dar nici din Caragiale. „Constructiviştii” au simţit tentaţia să-l asimileze pe Brâncuşi la avangardă etc. Iată însă că postmoderniştii au ajuns la „înţelepciunea” că lumea contemporană începe doar cu dânşii. Am auzit voci spunând că Liviu Rebreanu este atât de „învechit”, încât nu mai are ce căuta în programele de învăţământ. Nu mai vorbim de Eminescu. Acesta n-ar fi decât un scriitor „istoricizat”, interesant, cel mult, prin câteva poeme cu tentă parodic-textualistă, cum susţine un eminent istoric literar, care consideră că locul în „canonul literar” românesc trebuie cedat postmodernistului Mircea Cărtărescu, cu detronarea „poetului naţional”, sintagmă complet „depăşită”. Captatio benevolentiae din conferinţa Aurei Crhisti începe cu o astfel de provocare: „M-am întrebat nu o dată, pe întinderea ultimilor ani, ce s-ar întâmpla dacă, într-o bună zi, ne-am pomeni faţă în faţă cu Mihai (sau Mihail, cum îi spunea Nichita Stănescu) Eminescu, cu Lucian Blaga sau Nicolae Iorga, cu George Călinescu sau Liviu Rebreanu, cu Titu Maiorescu sau cu una dintre marile doamne ale literaturii române, Hortensia Papadat-Bengescu? S-ar simţi acasă? Aici, printre noi, scriitorii români… Aceste întrebări ar stârni, fără îndoială, ironiile sau comentariile sarcastice ale multor postmodernişti, textualişti, douămiişti sau post-post-modernişti, care şi-au întocmit, într-o grabă suspectă, precipitată, o «nouă tablă de valori acceptate», fiindcă noţiunea de cultură e... «suspectă din punct de vedere politic!»