Ediţia de acum (a VI-a în limba română şi, dacă socotim şi traducerea maghiară – 1983 – a şaptea) nu cuprinde fragmente noi în raport cu cele precedente; aduce doar mici modificări de scenariu justificate în nota asupra ediţiei. înainte de a o trimite la tipar, o răsfoiesc şi încerc să-i înţeleg pe cititorii mei care mi-au dat –şi îmi dau încă după 36 de ani de când am publicat prima ediţie, semne de simpatie pentru această carte confesivă. Mai lunile trecute, cu ocazia unei aniversări, am primit noi dovezi din partea unor lectori care, la data tipăririi acestui jurnal, nu se născuseră încă. Aş putea spune, în această situaţie, că este vorba de cea mai norocoasă dintre cărţile mele. Mi-ar fi plăcut ca tot atât de norocoase să fie şi cărţile mele de critică literară propriu-zise, dar nu am ce face, nu protestez, gustul cititorului trebuie respectat în orice condiţii. Ce înţeleg este că formula confesiunii intime este preferată de cititorul postmodern şi că „romanescul ideilor” din interiorul confesiunii găseşte o cale mai directă spre spiritul lui. Un bun jurnal intim aspiră să fie un roman indirect în care eroul, aşa cum se ştie, se confundă cu naratorul şi cu autorul de pe copertă. Jurnalul ce urmează vă propune un personaj (un tânăr intelectual din Estul European) care intră în Paris, la începutul anilor ’70 din secolul trecut, plin de complexe şi ambiţii. Aş putea completa: ca un erou balzacian... Nu zic, pentru că ambiţia eroului meu nu este să cucerească Parisul, ci să-l înţeleagă şi să se adapteze atmosferei lui pentru o vreme. Când scriu aceste rânduri, îmi dau seama că a fost mai uşor decât îmi puteam închipui în 1970...