Cum, „ceea ce e etern nu e esenţial pentru om”, Eminescu în��'corporează nemurirea sufletului în prezenţa vie, imperisabilă a formei individuale, prin care întoarcerea ciclică la viaţă – în anumite concepţii fizice, filozofic atomiste şi stoice cu precădere – dă orizont nemărginit viziunii şi artei sale poetice. Fiind noi înşine „formula unei eterne treceri a materiei”, într��'un cuvânt, spunea scriitorul, forma care reapare fiind „asemenea unui cuvânt sau unei cugetări reproduse” – Lumea este Universul Cuvântului şi Cugetării, „abstracţie făcând de la identitatea materiei, în care se reprezintă”! în această stare, hyperioneană, în care timpul a dispărut, iar „eternitatea cu faţa ei cea serioasă te priveşte din fiece lucru”, trecerea şi naşterea, ivirea şi pieirea sunt numai o părere, doar inima „se cutremură încet de sus în jos, asemenea unei arfe eoliane, ea este singura ce se mişcă în această lume eternă… ea este orologiul ei” (manuscrisul 2287, 11 r. v.)

Nu Moartea înspăimântă – Timpul, ce creşte��'n urmă şi întunecă! iar acesta e timpul omului, măsurat cu pulsaţiile inimii.

Pentru toţi aceia cu auzul fin, inima deşteaptă şi ochiulpătrunzător, opera eminesciană, în care s��'a „încifrat” spiritul Universului, a fost şi rămâne semnul şi sunetul Bucuriei. (Aurelia Rusu)