Staretul Isaachie I de la Optina

La Editura Doxologia a apărut al optulea volum din Colecţia „Cuvioşi stareţi de la Optina” intitulat „Stareţul Isaachie I de la Optina”. Traducerea din limba rusă este realizată de părintele Teoctist Caia.

Primind mănăstirea în grija sa de la părintele Moise, cuviosul Isaachie a lăsat în urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu şi rugăciunilor stareţilor, o mănăstire înfloritoare, atât duhovniceşte cât şi material. I se păstrează o amintire pioasă ca părinte şi păstor, ca luminător de suflete al Optinei, ca unuia din acei stâlpi pe care se sprijină din veac casa înţelepciunii lui Dumnezeu.

Urmând tradiţia de la Optina, el învăţa nu doar prin cuvânt, ci prin însăşi propria sa vieţuire, îmbinând rugăciunea şi dragostea înflăcărată faţă de Biserica lui Dumnezeu cu administrarea înţeleaptă a gospodăriei mănăstireşti, asprimea duhovnicească cu bunăvoinţa şi grija iubitoare pentru aproapele, mai ales dacă acesta era neluat în seamă, sărman, neputincios, bătrân.

Dobândind prin îndelungi nevoinţe, o smerenie harică şi socotind-o de folos la mântuire, părintele Isaachie nu era binevoitor cu fraţii la care observa mândrie sau slavă deşartă, ori cu cei care îşi demonstrau pretinsele calităţi în faţa lui sau a fraţilor. Se străduia să-i smerească, amintindu-le făgăduinţele monahului: să-şi plângă păcatele proprii şi să nu se trufească cu darurile lor fireşti.

îndreptându-şi atenţia în special spre viaţa lăuntrică a monahului, părintele Isaachie cerea şi o bună rânduială a lucrurilor pe dinafară, pentru că sunt atât de strâns legate cu cele lăuntrice în viaţa omului, încât, de regulă, starea lăuntrică se exprimă în comportamentul văzut şi, de asemenea, acesta din urmă se reflectă în cea dintâi.

Toată nădejdea şi-a pus-o în Domnul, pe Care îl avea întotdeauna înaintea ochilor săi duhovniceşti: „Domnul îmi este liman şi tărie, în El nădăjduiesc”. Nu a cheltuit în zadar talanţii ce i-au fost încredinţaţi, ci i-a înmulţit. Toată viaţa a mers pe calea lui Hristos şi la El a condus turma lui. A muncit şi a învăţat, fără încetare, măreţele principii pe care se zideşte viaţa duhovnicească.

Se străduia să nu manifeste un ataşament deosebit faţă de cineva, pentru a nu trezi ura altora, iar pe fratele evidenţiat să-l pornească spre mândrie. Preţuind comportamentul atât de înţelept al întâistătătorului, fraţii, la rândul lor, nutreau faţă de el o iubire sinceră, ca pentru un cârmuitor aspru şi părinte plin de dragoste, care totdeauna se preocupa de nevoile lor, numindu-l în discuţiile de la chilie "bunicul". Având credinţă în puterea harică a rugăciunilor „bunicului”, unii monahi , care au trecut prin împrejurări grele şi au ajuns la un deznodământ fericit, îl puneau pe seama acestor rugăciuni.

Părintele Isaachie urmărea, în chip nemijlocit sau prin intermediul tipicarului, respectarea rânduielilor bisericeşti, săvârşirea cu evlavie a slujbelor, citirea, fără grabă, a rugăciunilor şi şederea corectă a fraţilor în Biserică. De asemenea era atent şi la îndeplinirea ascultărilor mănăstireşti de către fraţi. Socotind trândăvia drept mama viciilor, îi încuraja pe cei sârguincioşi, iar pe cei leneşi îi ameninţa cu dreapta judecată a lui Dumnezeu. Se îngrijea, prin toate mijlocele, să păstreze pacea şi liniştea între fraţi, dând sfaturi înţelepte celor învrăjbiţi şi îndemnându-i la împăcare.