Locuirea este forma cea mai elementară a existenţei individului pe pământ. Recunoaşterea spaţiului ca fiind propriu unei persoane reprezintă modalitatea prin care aceasta se identifică şi îşi asumă acel spaţiul. Prin identificarea cu spaţiul, se fixează coordonatele identitare corporale şi psihice, iar astfel spaţiul devine o proiecţie în sens identitar, un mod unic de manifestare a raporturilor pe care o individul le stabileşte cu habitatul de lângă el.

La nivel psihogenealogic, asumarea sau neasumarea spaţiului identitar constituie expresia înrădăcinării sau dezrădăcinării antecesorilor în raport cu spaţiile pe care le-au locuit. Efectele asumării sau neasumării spaţiului identitar de către antecesori se pot observa în scenariul de viaţă al descendenţilor, prin modalităţile în care aceştia se raportează la moştenirea, achiziţionarea sau construirea unei case.

Autoarea