Recunoștința colegilor și prietenilor față de un membru distins al breslei istorice, ajuns la vârsta unei bogate experiențe profesionale, a maturității depline și a înțelepciunii profunde, se poate concretiza în diverse forme. Cum însă cartea repre­zintă semnul distinctiv și peren, „unealta” cotidiană și indispensabilă a intelectualului de elită, nu există o mai mare satisfacție decât aceea de a putea oferi celui omagiat, istoricului și arhivistului CORNELIU-MIHAIL LUNGU, o lucrare elaborată, deopotrivă, de maeștri și ucenici, de profesori și discipoli.

Născut la 9 noiembrie 1943, în comuna Răsuceni, județul Vlașca (astăzi, județul Giurgiu), în vremuri grele de război, dar sub oblăduirea protectorilor arhangheli Mihail și Gavril, Corneliu-Mihail Lungu a urmat studiile gimnaziale și liceale pe meleagurile natale, îndreptându-și, apoi, pașii spre Facultatea de Istorie a Universității din București, pe care a absolvit-o cu succes în 1967. Timp de doi ani și jumătate și-a făcut ucenicia ca tânăr profesor de liceu, pentru ca din anul 1970 să ocupe, prin concurs, postul de arhivist la instituția pe care o va servi cu credință și devotament aproape 40 de ani, Arhivele Naționale, acest adevărat „depozitar sacru” al mărturiilor istorice. Aici a avut contactul direct cu docu­mentele istorice, familiarizându-se cu ordonarea, selecționarea și inventarierea lor, aici a descoperit valoarea acestora pentru clarificarea trecutului zbuciumat al neamului românesc.

Ca urmare a interesului și seriozității de care a dat dovadă de-a lungul tim­pu­lui, a urcat treptele ierarhiei arhivistice și s-a perfecționat continuu, însușindu-și cu­noș­tințe temeinice de paleografie chirilică și limba germană, ceea ce-i va facilita, ulterior, accesul la documentele din prima jumătate a secolului al XIX-lea, dar și explorarea arhivelor germane și austriece.

în anii ’80, concomitent cu activitatea de cercetare și cea editorială, în calitate de secretar și, apoi, redactor al publicației „Revista Arhivelor”, și-a asumat respon­sa­bilitatea coordonării mai multor departamente din cadrul Arhivelor Naționale, printre care amintim: cel privind perfecționarea pregătirii de specialitate a perso­nalului instituției, Serviciul de informatică arhivistică, Serviciul metodologie și control, dobândind, pe de o parte, experiența necesară, iar pe de altă parte, confrun­tându-se atât cu probleme de legislație, cât și cu necesitatea elaborării prognozelor și strategiilor specifice domeniului.

în timpul evenimentelor din decembrie 1989, în momente grave de confuzie și manipulare, instituția Arhivelor, subordonată Ministerului de Interne, a constituit ținta unor atacuri cu focuri de armă, ceea ce putea pune în pericol tezaurul arhivistic național. în acest context, împreună cu alți colegi, Corneliu-Mihail Lungu a contribuit la salvarea patrimoniului documentar arhivistic.

Din 1992, timp de zece ani, având în vedere experiența dobândită și profesionalismul de care a dat dovadă, a exercitat funcția de Director al celui mai important compartiment la nivelul instituției, Direcția Arhivelor Naționale Isto­rice Centrale, pentru ca în perioada 2002-2007 să ocupe postul de Director General al Arhivelor Naționale, funcție cu rang de ministru secretar de stat. în toată această perioadă a depus eforturi considerabile pe lângă forurile decizionale pentru reînființarea unei instituții de învățământ superior de specialitate, anume Facultatea de Arhivistică, inițiativă încununată de succes, pentru elaborarea și redactarea unui proiect de lege a Arhivelor Naționale, care să răspundă noilor cerințe, dar, în egală măsură, să protejeze patrimoniul arhivistic național (ten­tativă rămasă, din păcate, la stadiul de proiect). Totodată, a încurajat încheierea unor acorduri externe de colaborare cu instituții similare, acorduri menite a face cunoscut și a pune mai bine în valoare tezaurul nostru arhivistic.

Latura administrativă a activității sale profesionale s-a împletit permanent cu cercetarea științifică, așa cum o demonstrează obținerea titlului de doctor în istorie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Napoca (în 1998), precum și cele 22 de cărți publicate, în calitate de autor, co-autor, editor sau coordonator, la care se adaugă peste 200 de studii, articole și comunicări publicate ori susținute la dife­rite manifestări științifice naționale și internaționale. Ca o recunoaștere a presti­giului său științific, este ales membru în numeroase asociații de profil și colegiile de redacție ale unor reviste de specialitate și membru corespondent al Academiei Oamenilor de Știință din România, secția de Științe Istorice și Arheologice.

Preocupat și dornic să împărtășească cunoștințele acumulate, Corneliu-Mihail Lungu se consacră și învățământului superior, fiind, mai întâi, cadru didactic la Facultatea de Arhivistică din București, iar din anul 2002, profesor universitar titular la Facultatea de Istorie, Filosofie, Geografie, Universitatea din Craiova și conducător de doctorat la aceeași instituție în domeniul Istorie, colaborator, în calitate de profesor asociat, la Universitatea „Spiru Haret” (2007-2010) și Universitatea „Hyperion” din București (2010 și în prezent).

Am avut fericitul prilej să-l cunosc pe profesorul universitar Corneliu-Mihail Lungu la instituția de învățământ craioveană, în anul 2002, unde am colaborat îndeaproape la cursurile și seminariile de istorie modernă a românilor ori de relații internaționale. De la început, pasiunea Domniei Sale față de istorie, în general, și documentul de arhivă ca fundament al cercetării istorice, în mod particular, vocația de profesor și cercetător au contribuit la apropierea dintre noi, la închegarea unei trainice prietenii, fondată pe respect și considerație.

Prelegerile sale universitare ori comunicările susținute cu diferite prilejuri, mereu argumentate cu surse documentare inedite, tonalitatea gravă a vocii sale, într-un crescendo menit a sublinia ideile esențiale și a menține treaz interesul auditoriului, apărarea și promovarea valorilor naționale, impulsionarea tinerilor în descoperirea adevărului istoric și interpretarea mărturiilor sunt doar câteva din aspectele care ne dezvăluie personalitatea sa și explică prețuirea de care se bucură în rândul studenților, colegilor și prietenilor.

Profesorul a acordat o atenție aparte temelor de cercetare la nivelul Școlii doctorale și a îndrumat cu multă răbdare și înțelegere, dar și cu rigurozitate știin­țifică, activitatea de documentare a doctoranzilor, diferitele etape ale elabo­rării și redactării tezelor. Și astfel, rezultatele au fost pe măsura așteptărilor, cele aproape 30 de teze de doctorat, majoritatea dintre ele publicate, fiind de un înalt nivel științific, originale și bazate într-o proporție covârșitoare pe documente de arhivă inedite, sporind prestigiul Școlii doctorale de Istorie de la Universitatea din Craiova. La rândul lor, foștii doctoranzi, acum profesori sau cercetători, i-au păstrat o adâncă recunoștință, fiecare reîntâlnire reprezentând o satisfacție de ambele părți.