Cerul gurii noastre e spuzit de sete,

Monstruoasa foame ne-a întins pe brânci,

Jupuim pământul, scormonim sub stânci,

Până şi ţărâna o silim să fete.

Strângem munţi de poame, pătimaşă vrere,

într-o paranoie fără de hotar.

Fiecare-n parte este-un avar:

Cu cât are, încă şi mai mult ar cere.

Am creat un monstru care ne îngroapă

în dejecţii chipul fragedei făpturi;

Cade-n grâu otrava, hăcuim păduri,

Apa toată parcă nu mai este apă,

Respirăm miasme, consumăm lături,

Sufletele noastre cu pustiu s-adapă.