Jazz & Blues Nr. 10. Duke Ellington

Ellington, împreună cu Louis Armstrong, se află în vârful ierarhiei jazzului. Ellington, care era un pianist abil şi subapreciat pentru care orchestra ţinea loc de instrument, şi-a condus trupa jumătate de secol, evoluând în mod constant ca progresist şi prolific compozitor şi aranjor. înregistrările lui au dăinuit în timp, iar multe din cele 1 500 de compoziţii create de Ellington au devenit piese clasice ale jazzului şi sunt populare şi astăzi, contribuind astfel la renumele lui nu numai de cel mai important compozitor de jazz, ci şi de cel mai mare compozitor american al secolului XX.

Edward Kennedy Ellington s-a născut la Washington, D.C. pe 29 aprilie 1899. (…) Tânărul Edward a intrat în contact cu muzica de la o vârstă fragedă deoarece, în casă, ambii părinţi cântau la pian (tatăl după ureche, în timp ce mama primise o educaţie muzicală formală). Mai mult, familia organiza serate muzicale acasă, ca divertisment, fără a mai pune la socoteală faptul că tânărul avea acces la muzică şi în biserica locală. Edward a început să ia lecţii de pian pe la vârsta de şapte ani. A văzut spectacolele unui număr însemnat de pianişti locali, mai ales cântăreţi de ragtime, şi s-a dus la Philadelphia să îl asculte pe Harvey Brooks, un pianist care îi fusese recomandat. Ellington a demonstrat talent şi ca pictor, însă curând muzica i-a captat interesul artistic. în foarte scurtă vreme şi-a câştigat porecla Duke, datorită faptului că era întotdeauna foarte atent cum arată, chiar şi în perioada în care, adolescent fiind, s-a dus să lucreze pentru un chioşc de băuturi.
începuse să scrie cântece încă din liceu şi mai târziu a declarat că prima melodie pe care a scris-o a fost “Soda Fountain Rag” pentru care, totuşi, la vremea respectivă nu a primit drepturi de autor.
(...)

Bazele orchestrei lui Duke Ellington au fost puse în 1923 când el a început să lucreze cu micul grup al cântăreţului la banjo Elmer Snowden. în 1924 trupa era de-acum cunoscută sub numele de The Washingtonians şi, când a plecat Snowden, Ellington a ocupat postul de lider, cu un grup lărgit care îi includea pe bateristul Sonny Greer, pe trompetistul Bubber Miley, pe saxofonistul Otto Hardwick şi pe chitaristul Freddy Guy. Au început să înregistreze spre sfârşitul anului, după ce dezvoltaseră un sound aşa-numit “jungle”, punctat de trompeta hârâită a lui Miley, al cărui efect era obţinut din fredonarea simultană a aceleiaşi note cântate la trompetă şi în acelaşi timp de un susur gutural din gât. Această particularitate a devenit mai târziu o caracteristică a trompetiştilor şi tromboniştilor lui Ellington, inclusiv Cootie Williams, Ray Nance, Joe “Tricky Sam” Nanton şi Tyree Glenn.
(...)

Unul dintre cele mai ofensive tratamente cărora le-a căzut victimă Ellington a avut loc în 1965 când comisia pentru decernarea Premiului Pulitzer a refuzat să îi acorde liderului trupei un premiu special pentru compoziţie. Elegantul răspuns al lui Ellington a fost: “Soarta e bună cu mine. Soarta nu vrea să devin celebru prea tânăr”. (…) Cu toate acestea, nu au lipsit onorurile în următorii ani ai vieţii lui: a primit mai multe premii Grammy şi un Grammy Lifetime Achievement Award în 1966, Presidential Medal of Freedom în 1969 şi Legiunea de Onoare pe care i-a decernat-o Franţa în 1973, precum şi multe alte premii şi doctorate.
Moştenirea pe care ne-a lăsat-o Duke Ellington este uriaşă. şi astăzi multe dintre piesele lui sunt preferatele cântăreţilor de jazz, în timp ce în ultimii treizeci şi cinci de ani înregistrările care au apărut pe piaţă au fost îmbogăţite cu melodii redescoperite (inclusiv concerte şi multe sesiuni de repetiţii). Nimeni nu va îi putea pune vreodată la îndoială statutul de cel mai important lider de trupă şi compozitor din istoria jazzului.
Ken Dryden