Istoriile excentricităţii din Logica elefanţilor adoptă tonul comentariului pe două voci, simulând (şi stimulând) un canon care dublează, prin reluare, recuperarea detaliului ca fiind princip(i)al. Fiziologiile devin ilustre, consecvenţa îşi expune aberaţia, apetitul pentru trecut este inevitabil patologic, iar neaoşismele curente rezonează, fireşte, cu globalizarea. într-o logică elefantină, inteligenţa are a se vădi, chiar gigantesc, în nimicnicia „faptului divers“.

Supraabundenţa concentrării miniaturale exacerbează efectele îngurgitării unei muşte ori ale studierii timpului liber al felinelor de casă. Lenjeria intimă necesită un tratament aristocratic, iar înjurătura şi bătaia se sacralizează într-un univers în care guvernarea părăseşte modelul pastoral pentru recursul la structuri galinacee. Textele lui Ciprian Vălcan şi ale Danei Percec (sur)prind acest nesaţ cu care lumea însăşi pare a-şi exprimenta limitele, năucită parcă de proliferarea propriilor excese.