Atunci când Petre Pandrea nu i-a mai putut smulge pe inocenţi din ghearele justiţiei, ba chiar, curând, avea să-i urmeze şi el la închisoare tocmai pentru că încercase să-i apere, tot ce a mai avut puterea să facă a fost să scrie povestea lor, a călugărilor de la Mânăstirea Sihastru şi a călugăriţelor de la Mânăstirea Vladimireşti, văzută fără detaşare, pentru că totul abia se petrecuse, se petrecea încă, iar naratorul era, mai înainte de a fi închis în temniţele statului comunist, zăvorât în propriul lui destin, în propriile lui viziuni, ochii lui de bărbat încercat priveau prin lentila lacrimei judiciare, fără putinţa de a mai aduce vreo uşurare.