Tineretea lui Anatol Bogdan

„Oare cât vor mai dăinui“, se întreba adesea Anatol bântuit de triste presimţiri, întorcându-se sleit şi descurajat din plimbările sale crepusculare de la periferia oraşului, care-i amintea uneori de târgul său natal, „oare cât vor mai dăinui oazele acestea spre care să-ţi întorci pentru câteva clipe privirea şi gândurile obosite de marile şi solicitantele ritmuri ale trăirilor prezente?“

în acele zile grele, de crunte şi inexplicabile deziluzii, Anatol începea să înţeleagă în sfârşit că, încet-încet, pe nesimţite, hoţeşte, copilăria se îndepărtează de el, n-o mai poate reţine, devine o străină, şi că nu mai era el, cel pe care îl cunoştea şi îl înţelegea atât de bine. Şi Anatol desluşea, cu o dureroasă strângere de inimă, că acum copilăria trecuse pentru totdeauna, că intrase într-o lume străină, pe care nu o înţelegea, nu o agrea şi de care se temea.

Iaşi, anii ’50. Un tânăr student la medicină, bântuit de vagi tristeţi ancestrale încearcă să descifreze cât mai multe din tainele vechiului oraş. Popular printre colegi el petrece alături de aceştia zile pline de exuberanţă, de vesele şi îndelungate libaţii, în timp ce multe alte ispite încearcă să-i stea în cale...