Patria la care ma intorc

Editura Fides anunţă apariÅ£ia volumului de poezii intitulat „Patria la care mă întorc”, semnat de IonuÅ£ Caragea. Cuvântul înainte îi aparÅ£ine poetului Adrian Erbiceanu, fondator ÅŸi preÅŸedinte al AsociaÅ£iei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, iar coperta a fost realizată de Vlad Turburea.

„Patria la care mă întorc” cuprinde 48 de poeme ÅŸi este structurată în trei cicluri: „Rugă ultimului poem”, „Poeme pentru Nicoleta” ÅŸi „AceiaÅŸi ochi albaÅŸtri de metil”.

IonuÅ£ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la ConstanÅ£a. Este poet, prozator de ficÅ£iune, critic, editor, autor de aforisme ÅŸi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala IaÅŸi, cofondator ÅŸi vicepreÅŸedinte al AsociaÅ£iei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru de onoare al Societăţii Scriitorilor din JudeÅ£ul NeamÅ£ ÅŸi membru onorific al fundaÅ£iei "Maison Naaman pour la Culture", Beirut, Liban.

IonuÅ£ Caragea este absolvent al Facultăţii de EducaÅ£ie Fizică ÅŸi Sport, Universitatea Ovidius ConstanÅ£a. A debutat în anul 2006, la Editura STEF din IaÅŸi, cu volumul de versuri „Delirium Tremens” ÅŸi a publicat, până în prezent, douăzeci ÅŸi patru de volume. Colaborează cu numeroase reviste de literatură, situri de poezie ÅŸi citate celebre din România sau din străinătate. A fost numit „Poetul născut pe Google”, după numele volumului "M-am născut pe Google". FoloseÅŸte pseudonimul ''Snowdon King'' în traduceri ÅŸi în ficÅ£iune. Publică în februarie 2012, la editura americană Wildside Press, romanul de ficÅ£iune „Uezen”.
în perioada 2003-2011 IonuÅ£ Caragea a trăit în Montréal, Canada, devenind cetăţean canadian în 2008. A activat ca instructor sportiv ÅŸi sportiv de performanţă, continuîndu-ÅŸi cariera de jucător de rugby începută în România. în paralel ÅŸi-a descoperit vocaÅ£ia de scriitor ÅŸi a fondat pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, AsociaÅ£ia Scriitorilor de Limbă Română din Québec ÅŸi Editura ASLRQ. în calitate de director al editurii ASLRQ, realizează în 2009, împreună cu Adrian Erbiceanu ÅŸi Dumitru ScorÅ£anu, prima antologie a scriitorilor români din provincia Québec, o lucrare de referinţă din literatura diasporei. IonuÅ£ Caragea se implică puternic în promovarea culturii româneÅŸti în spaÅ£iul nord-american, fiind webmaster ÅŸi promotor literar pe situl AsociaÅ£iei Scriitorilor de Limbă Română din Québec ÅŸi fondator al cenaclului literar Prietenii Poeziei (cenaclul ASLRQ). în februarie 2012, IonuÅ£ Caragea se întoarce în România pentru a fi alături de tatăl său bolnav ÅŸi pentru a-ÅŸi reface viaÅ£a personală.

Adrian Erbiceanu - Patria la care se întoarce un Poet (prefaţă)

Atunci când mi-am deschis calculatorul, într-o seară, cu vreo ÅŸapte ani în urmă, fără voie m-am trezit cu mâna protejându-mi ficatul: "...Vezicula biliară îmi explodează / în fabrica de spume amare, / CălăreÅ£ spaÅ£ial mă pierd / în galopuri de anorexie mintală...". Durerea, alunecând ca pe un fir invizibil, mi se transfera ÅŸi mie. AÅŸa am ajuns să-l cunosc pe autorul poemului "Delirium Tremens", poem care avea să dea, ceva mai târziu, titlul volumului cu care IonuÅ£ Caragea îÅŸi începea peregrinajul în lumea literară, ÅŸi aÅŸa a început o colaborare care a culminat cu fondarea AsociaÅ£iei Scriitorilor de Limbă Română din Québec (ASLRQ).

Am stat de vorbă cu el, la telefon sau tete-a-tete, de nenumărate ori; împreună am sprijinit ÅŸi coordonat editări ÅŸi lansări de cărÅ£i, am participat la festivaluri internaÅ£ionale de poezie ÅŸi totuÅŸi, fiind întrebat dacă îl cunosc pe IonuÅ£ Caragea, n-aÅŸ ÅŸti ce să vă răspund. A fost ÅŸi rămâne pentru mine o enigmă. Ca poet ÅŸi prozator, autor de aforisme, science-fiction ÅŸi eseuri, toate scrise pe parcursul ultimilor ÅŸase ani, surprizele pe care ni le pregăteÅŸte, pentru unii poate de neimaginat, nu se vor lăsa prea mult aÅŸteptate.

Cu numai un an în urmă, în ultimul său volum de poeme, "Suflet zilier", declara categoric: "acesta e poetul aflat în agonie, / cu mîinile rigide, de zei exonerat, / ce-nchide testamentul pe foaia de hîrtie: / atît a fost să fie, atîta v-a lăsat." ("Testament"). Cu "Patria la care mă întorc" testamentul se rescrie. Găsim în el durere ÅŸi înălÅ£are, incertitudini ÅŸi dorinÅ£e, ură ÅŸi dragoste. Orânduiala firească a lucrurilor, prinsă în degringolada transformărilor succesive, refuză să-ÅŸi reia matca. Ca oameni - ÅŸi poetul este ÅŸi el un om! - destinul ne urmăreÅŸte implacabil. El poate fi o fatalitate sau o menire. Autorul balansează printre cele două extremităţi, la o înălÅ£ime ameÅ£itoare, cu dexteritatea unui echilibrist. Sentimentele sale, eliberate, ni se aÅŸază la vedere - cu cât mai în faţă, cu atât mai bine! - spre a ne lua ochii ÅŸi contorsiona mintea. Sinceritatea lui este debordantă. Deschiderea către în afară este, mai mult ca sigur, cheia succesului.

Două sunt, cu predilecÅ£ie, temele majore ale transfigurărilor sale poetice ÅŸi amândouă apar, inseparabil zugrăvite, în acelaÅŸi poem: "...stau în casă ÅŸi scriu despre goana acelor de ceasornic / privind vecinul cum îÅŸi plimbă câinele / sau femeia pe stradă / cu aceeaÅŸi fală cu aceeaÅŸi dorinţă de control / din păcate foamea mă-ndeamnă să muÅŸc din prezent / acest sandviÅŸ cu singurătate între două felii de timp..." ("Regii nimicurilor"). Foamea poate fi acea senzaÅ£ie naturală, absolut necesară supravieÅ£uirii sau, prin transfigurare, dorinÅ£a nestăvilită, cerebrală, de-a asimila necunoscutul. Knut Hamsun, în romanul "Foamea", se foloseÅŸte de abstinenţă ca de o forţă a stimulării creatoare. Cu cât o foloseÅŸte mai mult, cu atât degradarea sa fizică se accelerează. Åži IonuÅ£ Caragea percepe foamea ca pe un rău necesar, un autodafe în care autorul este, în acelaÅŸi timp, condamnatul ÅŸi executorul: "...trag cu dinÅ£ii de-o coajă uscată de pâine / tot ce-a mai rămas din pâinea mea / cea de toate zilele" (vol.: "Omul din cutia neagră"), dar cu o mare diferenţă: părÅ£ii fizice nu i se mai dă aceeaÅŸi importanţă. ConÅŸtient, poetul o înlocuieÅŸte, subtil, cu sora sa geamănă: singurătatea: "o să-mi adun singurătatea din jur / într-o lacrimă / ÅŸi am s-o plâng peste lume..." (vol. ibidem, poemul "Omul cu o singură lacrimă").

Dacă pentru Schopenhauer "singurătatea e soarta spiritelor superioare", pentru autorul nostru ea devine un modus vivendi. Se revoltă împotriva ei, dar nu poate trăi fără ea: "...am nevoie de singurătate ca de aer / să fiu printre voi ÅŸi să nu mă vedeÅ£i / să mă simÅ£iÅ£i ÅŸi să nu mă prindeÅ£i..." ("Singurătate în apnee"). Asemenea unui schimnic, retras în chilia lui, poetul îmbrăţiÅŸează meditaÅ£ia, răscoleÅŸte adâncurile ÅŸi aÅŸterne pe hârtie adevăruri cu încărcătura unei experienÅ£e de viaţă care desfide vârsta: "...i-am spus să nu vorbească cu gura plină / să aibă răbdare să caute esenÅ£a lucrurilor să guste viaÅ£a / ca pe un vin vechi preschimbat din apa tuturor / suferinÅ£elor..." ("Rugă ultimului poem").

Canalele de comunicare ale poetului sunt larg deschise către toate sursele de inspiraÅ£ie ÅŸi redirecÅ£ionate cu o neaÅŸteptată francheÅ£e către publicul cititor. De unde, de altfel, ar fi fost posibilă apariÅ£ia editorială a peste 20 de volume într-un timp istoric atât de scurt? Combinarea temelor sale majore cu înstrăinarea fizică, cu îndepărtarea dureroasă de elementul de origine, îi dă autorului capacitatea de a-ÅŸi dezvălui temerile ÅŸi angoasele, frustrările ÅŸi speranÅ£ele, cu o înlesnire de invidiat: "Vi s-au încurcat minÅ£ile, cu tot felul de himere, / dar nu-i nimic!, mâine îmi vine în vizită o rudă întunecată - / ÅŸtie, ea, un leac pentru boala ta: / cui pe cui se scoate, nu? / Åži muÅ£enia pe muÅ£enie..." ("Protestul umbrei"). Nimic sadic, nimic lugubru, nimic ÅŸocant; doar inima sa sinceră oferită ca ofrandă cititorului!

"Din jale s-a întrupat Electra" afirma Eugene O'Neill. în cazul lui IonuÅ£ Caragea, Electra se lăsa aÅŸteptată. Singurătatea, cu tendinÅ£a ei narcisistă, părea că îi acaparează, pas cu pas, sufletul: "...orice tristeÅ£e are o consolare amară / oglinzile nu mor niciodată / îÅŸi schimbă stăpânul la fiecare privire / doar eu stau ca un câine în faÅ£a unui străin / adulmecând osul..." ("Adulmecând osul"). întrebarea se punea firesc: Până când? Momentul adevărului nu mai era departe: "...am ucis animalul din mine / îndrăznesc să scriu despre primul arbore / plantat în paradis / îmi cresc muguri / pe ÅŸira spinării" ("Muguri"). Åži mugurii începeau să dea roade. Electra se afla la orizont! Cortina putea să cadă cu spectaculozitate: "...acum pot să trăiesc tăcerea singurătatea / ÅŸi întunericul / fără să-mi fie frică..." ("Ar trebui să fiu fericit").

Afirmam, mai acum vreo ÅŸase ani, într-un scurt comentariu, că poezia lui IonuÅ£ Caragea este o realitate pe care nu poÅ£i să te faci că n-o vezi; iar într-o postfaţă, a uneia dintre cărÅ£ile sale, că singurătatea lui este singurătatea alergătorului de cursă lungă. "O cursă cu finiÅŸ amăgitor la fiecare durere", după cum mărturisea autorul în poemul "Ah, viaţă..." din volumul "AbsenÅ£a a ceea ce suntem". De data aceasta, voind să se contrazică ÅŸi să deÅŸire, cu pieptul dezgolit, toate iluziile argonautice, alergătorul face un salt peste ocean ÅŸi "aterizează" în patria sa, destăinuindu-ni-se: "patria la care mă întorc / este femeia pe care o iubesc" ("Patria la care mă întorc").

Editura Fides, IaÅŸi, septembrie 2012