Citind rescriind

* * *

Cititul, desigur, se învaţă. Cu slovele abecedarului literaturii pe genunchi ÅŸi cu inevitabilele evadări furtive din curtea ÅŸcolii, dar ÅŸi cu exotice călătorii pe tărâmuri noi ÅŸi rătăciri pe cărări neumblate; cu jubilaÅ£ii umorale ÅŸi retractări diplomatice în faÅ£a iscusinÅ£ei sau neîndemânării cutărui ori cutărui însoÅ£itor, nu mai puÅ£in, adesea, cu faste momente de reflecÅ£ie ÅŸi răgazuri autopunitive; cu puternice reacÅ£ii provocate de chimia provocatoare ori frumuseÅ£ea pură a stilului, dar ÅŸi cu incredibile momente galvanice trăite graÅ£ie jocului sau spectacolului erudit al proceselor de interglosare. Cititul este o propedeutică pe care, în principiu, indiferent de vârstă ÅŸi pregătire, orice lector, oricât de prepotent, trebuie s-o parcurgă în mod ideal cu fiecare operă literară.

Ca exerciÅ£iu de scanare (“reproducere”) ÅŸi extensie semiotică a intensivităţii operei literare, cititul este un proces de translare/ transsubstanÅ£iere înscris într-o sferă practic nelimitată a posibilelor imaginarului. Pe acest considerent, în mod normal, niciun interdict (ca minus-cunoaÅŸtere) n-ar trebui să cenzureze operaÅ£ia de luare în posesie ÅŸi întrebuinÅ£are a operei de către cititorul mai mult sau mai puÅ£in specializat. Tocmai de aceea, în fond, figurile operei sunt niÅŸte actualizări ale zestrei acelor reale indicibile ale textului, reÅ£ele creatoare de sensuri în devenire, consonând tot atâtor conÅ£inuturi pe punctul de a se scrie/rescrie, mai curând, decât a rămâne în eternitate imuabile. Semnificatul cu care cititorul umple totdeauna într-o măsură opera literară se comportă, aÅŸadar, ÅŸi devine, de fiecare dată, istoriceÅŸte vorbind, câmpul unor negocieri deschise între realitatea inefabilă a operei ÅŸi grătarul conectorilor specifici prin care cititorul întră în contact cu ea, când vorbim de un cititor specializat. în principiu, eu unul aÅŸa gândesc ÅŸi încerc să îmi apropii opera ! în schimb, aÅŸa cum am mai subliniat ÅŸi altă dată, atât opera, ca obiect permanent scriptibil, cât ÅŸi rescrierea ei, ca mod de restituire a prezenÅ£ei surplusului de fiinţă din spunere, cristalizează amândouă aidoma celebrei crengi din minele de sare de la Salzburg descrisă de Stendhal: nu numai miraculos, adică, dar ÅŸi metamorfic ÅŸi chiar parazitar… Din acest motiv,se întâmplă fără doar ÅŸi poate ca furaÅ£i de luminiÅŸurile potecii semantice, de multe ori, mari mase de cititori naivi să nici nu înÅ£eleagă cât datorează excursia lor intelectivă, cantonată într-un prezent continuu, operaÅ£iilor mecanice de articulare/ dezarticulare a componentelor operei ÅŸi suprapunere catoptrică a lor peste un model ideologic oarecare - într-o măsură mai mică sau mai mare considerat “ideal”- ÅŸi cât bucuriei jocului reflex (deÅŸi nu mai puÅ£in complex!) de decodare a fascinantului câmp al “literelor” (cu diapazonul sunetelor virginale ÅŸi desemnele suprarealiste dintre ele, anticipând poate vertijul mirajelor altor lumi!). Ar trebui înÅ£eles că, în fine, cititul nu redă, cum susÅ£ineau adepÅ£ii “ÅŸcolii naturale” odată, nimic din realitatea fizică a textului. Lectura reÅ£elelor de dantelării literare în manifestarea lor expresă, rescriind totdeauna posibilele unui discurs, aÅŸterne în condiÅ£iile propriei credulităţi/incredulităţi (vezi figura Diapazonului imposibil a lui Roger Penrose propusă în chestie de Eco) un peplum aproape magic peste o frumoasă (ÅŸi riguroasă ) dar poate nu încă integral refăcută imagine ruptă din paradisul ÅŸi raiul iniÅ£ial atât de jinduit al Artei..

Rămânând cu picioarele pe pământ, nu pot să nu observ că, atât pentru criticul de strictă formaÅ£ie scientistă, riguros ÅŸi pedant, cât ÅŸi pentru cel creator, intuitiv ÅŸi simpatetic, ca interrelaÅ£ionare eficientă ÅŸi efectivă între opera literară ÅŸi subiectul care, fatalmente, o rescrie în actul lecturii, cititul rămâne, desigur, în proporÅ£ii foarte diferite de la caz la caz, un proces de complementaritate alternativă în afara oricărei discuÅ£ii. într-o manieră flexibilă, oscilând funcÅ£ie de zestrea temperamentală, ambitusul cultural ÅŸi tipul de grătar meta de la un subiect la altul, ÅŸi de la o abordare practică la alta, cititul ca procedeu de rescriere analogică e singura metodă de instituire a unei simbioze valabile a operei ( întrucât “prin critică trebuie să ajuÅ£i nu să distrugi, nota până ÅŸi Montesquieu în Caiete(le) sale; să reflecÅ£i lumina prin ea însăşi ÅŸi să nu umbreÅŸti decât din întâmplare”).

Citind, adică parcurgând ÅŸi dând un sens întregii partiturii a gramaticii cuvintelor scriitorului, lectorul obiÅŸnuit, dar, mai cu seamă, lectorul calificat (Cititorul Model critic, ar spune astăzi Umberto Eco) nu face până la un punct decât să aproximeze, să reconstituie ÅŸi să resuscite, la nivelul unei pre-viziuni specifice, notele fundamentale alepartiturii posibilelor unui text conceput din capul locului spre a se preta unui regim de prezumptivă pluriinterpretativitate. Odată pătruns înlăuntrul arhitecturii de semne ÅŸi sunete indicibile, unui astfel de cititor (Model critic) nu îi va veni chiar atât de greu să prindă tonul care face muzica, lăsându-se instruit în voie de o sumă de didascalii sau “interpretanÅ£i”( ideo-selectori de parcurs) pe care constructorul a avut grijă să îi pună la cheia marilor bolÅ£i ale edificiului sau să îi lase în urmă, aparent fără nicio intenÅ£ie, pe aleile ce îl străjuiesc. Nu există compoziÅ£ii cu certe virtuÅ£i literare ÅŸi nici o operă simbolică semnificativă, în fond, care să nu posede un asemenea gen de competenţă codificată. Depinde de aptitudinile ÅŸi abilităţile unui cititor înzestrat nu numai cu o indeneabilă intuiÅ£ie, dar ÅŸi cu un instrumentar analitic complex (un lector tare care ÅŸi-a pierdut obligatoriu inocenÅ£a, precum un Nou Adam) ca să depăşească stadiul simplei decodări ÅŸi interpretări semantice a textului pentru a-l rescrie, producând o voluptuoasă parafrază metalingvistică a lui, cu alte cuvinte, o replică având la bază tocmai acea predispoziÅ£ie (predilecÅ£ie) a codului de a deveni sub pana cititorului specializat obiectul propriei descrierii, recte, rescriei. Pe urmele Poeticii lui Todorov, dar în fond despărÅ£indu-mă de el, în Prolegomenele la Figuri ale imaginarului poetic (Ed. Domino, 1998) apreciam că cititorul/ criticul nu numai că participă la elaborarea sensului, dar ÅŸi trăieÅŸte consonant bucuria surplusului de realitate a noii/noilor figuri de limbaj create.

*

O viaţă, spunea cândva Flaubert, nu-Å£i ajunge pentru a căpăta o bună deprindere de cititor. Sunt într-adevăr atâtea lucruri de lăsat sau de dat la o parte, atâtea sacrificii de făcut pentru a putea citi pe săturate ÅŸi, evident, a scrie în voie… “Dar lectura e o prăpastie; nu mai ieÅŸi din ea, adăuga tot Flaubert, degustător cu metodă al marii literaturi, ÅŸi în special al celei antice, însă, obligatoriu, pot să asigur, ÅŸi un pescuitor fervent al noutăţilor de ultimă oră ale pieÅ£ei literare franceze”.

Cu toate delimitările ce, evident, se pot face, într-o situaÅ£ie similară aÅŸ putea spune se află ÅŸi criticul literar, ÅŸi mai ales cronicarul, un însărcinat literar care prin natura meseriei sale cu greu se poate imagina că ar putea fi sau rămâne vreodată străin – dacă privim lucrurile cu suficientă atenÅ£ie - faţă de universul ÅŸi starea operelor literare scrise în vremea sa. Pe uliÅ£ele satului planetar, în plin fenomen de globalizare culturală, astăzi, e neîndoielnic că din orice colÅ£ al lumii ÅŸi în coloanele oricărui periodic ÅŸi-ar exercita magistratura (prin anii nouăzeci, trăind ÅŸi scriind în Occident, Zinoviev spunea că se simÅ£ea ca ÅŸi cum ar fi fost aruncat în fundul unei provincii ruseÅŸti!), cronicarul este, mai înainte de orice, ÅŸi poate mai mult decât oricine, un om al modernităţii timpului său, ÅŸi aceasta în ciuda faptului că, prin avatarurile formaÅ£iei sale fundamental umaniste, respectivul va fi vizitat cu incredibilă regularitate de fantasmele figurilor canonului modernităţii clasice… Că vrea sau nu, fizionomia cronicarului literar este amănunÅ£it desenată de operele ÅŸi autorii timpului său, de la efemerida de limbaj emanată palustru de plevuÅŸca ÅŸi planctonul spontanee până la cazurile de excelenţă ÅŸi ieÅŸire din limitele genurilor ÅŸi speciilor obiÅŸnuite. Opera îi cere totdeauna criticului – “un cripo-analist de coduri secrete” - nu numai să colaboreze, rescriind, dar ÅŸi să inventeze ÅŸi să îÅŸi facă mâna în spiritul operei, într-o clandestinitate care face cu ochiul.. “A citi e un pariu, spunea într-o binecunoscută conferinţă Umberto Eco. Pariem că o să fim fideli sugestiilor unei voci, care nu ne spune explicit ce ne sugerează”.

Reunind o sumă de lecturi ÅŸi interpretări critice scrise în ultimii cinci-ÅŸase ani, articole ce îmi place să cred că pot fi ca întreg o bună aplicaÅ£ie a metodei critice descrise în linii mari mai sus, “citind rescriind” (cu un titlu plecând de la o sugestie a lui Julien Gracq din En lisant en écrivant) nu e mai puÅ£in o oglindă a statusului acestei scriituri exercitată în deplină liberate din pură plăcere, situată în afara oricăror interese de grup ÅŸi astfel ferită cel puÅ£in de obiÅŸnuitele prejudecăţi ale breslei. Suficient de tolerantă, pe de altă parte, pe toate palierele, dar mai ales faţă de gălăgioasa juventute care a devenit în ultima vreme o adevărată prejudecată, în pofida rolului democratizării relaÅ£iei cu opera pe care ÅŸi-l subsumează pe tot parcursul, abordarea noastră critică rămâne până la capăt profund ataÅŸată valorii intrinseci ÅŸi ordinii.