Mandria si smerenia

Cea mai gravă patimă, sursă şi generatoare a tuturor celorlalte, este mândria. Mândria se manifestă prin multe patimi înrudite cu ea, ca de pildă: vanitatea, lăudăroşenia, aroganţa, egoismul, individualismul, orgoliul. Din mândrie izvorăsc însă şi patimi precum: mânia, judecarea aproapelui şi împietrirea inimii.

Conform Sfinţilor Părinţi, mândria este rădăcina, sursa şi mama tuturor patimilor şi păcatelor. Omul mândru sau egoist se socoteşte drept, virtuos şi bun, deprins fiind să-şi atribuie realizările capacităţii şi sârguinţei sale personale, şi nu lui Dumnezeu. «Considerându-se superior tuturor», el obişnuieşte, de asemenea, «să-şi dispreţuiască aproapele şi să-l umilească, ca şi cum acesta din urmă nu ar avea nicio valoare» (Sfântul Dorotei, P.G. 88, 1.644CD).

Smerenia este un dar al sufletului, ce nu poate fi denumit decât de cei care au trăit smerenia. E o bogăţie negrăită; este numirea lui Dumnezeu şi darul Lui, aşa cum ne învaţă şi Hristos: „învăţaţi-vă”, nu de la un înger, nici de la vreun om, nici din vreo carte, ci „de la Mine”, adică din sălăşluirea, strălucirea şi lucrarea Mea înlăuntrul vostru, „că sunt blând şi smerit cu inima”, cu cugetul şi cu simţămintele, şi astfel războiul va înceta „şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29)»