„…el era adeseori cel care declanşa hohotele noastre. Nu era printre noi singurul animator al râsului, care aparţinea tinereţii noastre probabil şi, fără îndoială, spiritului cerchist ce se voia deasupra timpului, în pofida timpurilor ce se prăvăleau peste noi. Dar Cornel era un nesecat izvor de vorbe de duh, de calambururi. Recurgea uneori pentru alimentarea râsului chiar şi la materiale furnizate de opresorii noştri. Trivialitatea acestor ingrediente nu le micşora, ci le sporea valoarea umoristică.
Cornel zâmbea şi avea un anume râs ascuns, insonor, ocult, un râs maliţios. Acest râs ascuns îl regăsesc în aforismele sale ca şi în atâtea pagini ale criticelor sale. Mai mult decât alte, numeroase calităţi, aş spune chiar virtuţi ale acestor texte, râsul acesta mi le face delectabile. Maliţia sa se exercita nu arareori în registrul unui umor negru, de spânzurătoare (acel Galgenhumor al germanilor apropiat şi de umorul evreiesc, tipic pentru un neam care a înfruntat, pentru a supravieţui, toate primejdiile de moarte), umor pe care-l practicam mult într-o vreme în care ne consolam făcând haz de necaz.“
Nicolae BALOTĂ, „La nouăzeci de ani neîmpliniţi“, în România literară, nr. 47, 27 noiembrie 2009