Caragiale - dramaturgul ziarist

Fie că erau comedii, schiţe sau articole de ziar, Caragiale a folosit de multe ori râsul ca pe o armă de apărare, dar şi de atac. Am plecat de la această zicere a celebrului comediograf, observând că acest râs proteiform, care a luat ipostaze diverse, de la rictus la hohot, i-a jalonat traseul literar şi publicistic.

Marele atu al lui nenea Iancu este că el a râs cu talent. Autor divizat între mai multe interfeţe complice, el ascunde în complexa sa personalitate obişnuitul cu surprinzătorul, luciditatea cu accidentalul, efemerul cu eternul.

S-ar putea spune orice despre Caragiale, mai puţin că spiritul său, transferat în ceea ce-a lăsat scris, nu e cât se poate de prezent printre noi. Dincolo de actualitatea operei, la fel de vii sunt şi opiniile şi atitudinile manifestate de Caragiale în presă. Iată de ce ne propunem să privim cu mai multă atenţie această valenţă publicistică a autorului care, deseori, a venit în tangenţă cu cea beletristică. Ca şi Eminescu sau alţi scriitori din perioada sfârşitului de secol al XIX-lea, dramaturgul Caragiale îşi dă măsura talentului şi în publicistică, mai precis, publicistica a fost, de fapt, pista de zbor către succesul de necontestat pe care avea să-l aibă în teatru şi proză. "Caragiale este unul dintre acei scriitori meniţi să stârnească neistovite comentarii, din unghiuririle neaşteptate, pe care şi le vor însuşi generaţiile succesive. Aceasta este soarta glorioasă a scriitorului cu mesaj, fie chiar cu mesaj indirect, cum a fost marele ironist care n-a dăruit nimic altceva decât o oglindă perfidă, pentru chipurile ei nefardate", este opinia criticului Şerban Cioculescu (8, pag. 5) justă şi pertinentă, mai ales că,

într-adevăr, opiniile sunt împărţite şi astăzi asupra operei caragialiene. Şi cum ar putea să fie altfel, dacă şi Caragiale însuşi este o personaliate plină de controverse.

Dacă ne propunem să vedem în autor "o măsură de judecată sănătoasă" şi în opera sa "un reflex al bunului simţ faţă de abaterile timpului său" (8, pag.8), atunci trebuie să facem acest lucru plecândab origine, iar atenţia noastră sporită se va îndrepta spre publicistica sa, pentru a constata cum se manifestă aici talentul semnatarului de articole şi ce perspective a oferit acest domeniu notorietăţii atât pozitive, cât şi negative a celui care suscită şi astăzi un maxim interes, la fel ca şi atunci.

Scopul nostru este să surprindem aspecte insolite ale dramaturgului publicist, nu să găsim chei unice, ceea ce, până la urmă, ar fi dezolant, ar însemna simplificarea lui Caragiale, cuprinderea sa univocă – deziderat imposibil. Părerile uneori diferite, pe care o să le surprindem în periplul nostru jurnalistico–literar, nu pot decât să trimită la un discurs constructiv, care face să-l recuperăm pe Caragiale din diversele perspective pe care acesta le face cunoscute într-un mod direct sau indirect.

Oprim aici sumara argumentare asupra lucrării, lăsând capitolele ce urmează să detalieze aspectele ce ţin de gazetăria lui Caragiale, dar şi de confluenţa publicisticii sale cu literatura, cât şi impactul pe care aceasta îl produce în operă. Şi chestiunile nu se opresc aici...