„Olimpiu Nuşfelean are viză Schoengen pe paşaportul său de prozator, astfel încât nu-l poate opri nimeni să treacă din spaţiul realităţii în acela al visului. Inspiraţia sa este liberă, nesfârşit de liberă, dar scriitorul nu abuzează grotesc de această libertate, cum fac atâţia alţi autori contemporani. înaintarea povestirii are, la el, întotdeauna graţie, ca vâslitul unei păsări în văzduh. Olimpiu Nuşfelean reinventează proza fantastică sud-americană, purificând-o de pitoresc, aşa cum a purificat Brâncuşi sculptura de formele prea greoaie. Titlul cărţii spune totul despre autor. Pentru el, oamenii au aripi, iar cei care nu au îl uimesc. Modul său de reprezentare a existenţei nu va fi acceptat uşor în acest moment de triumf al cinismului, dar până la urmă va fi acceptat. Cartea lui Olimpiu Nuşfelean va fi considerată cândva o revelaţie a prozei româneşti de la începutul secolului douăzeci şi unu.” (Alex. Ştefănescu)