De timpuriu, mi-am propus că niciodată nu voi trece însemnările, construcţiile poetice, dincolo de bariera simplelor propuneri, rezumându-mă – aşa e înţelept –, numai la afirmaţii sfioase, avânturi prevăzute cu frâne decise, chiar cu marşarier. Adică, niciodată să nu-mi îngădui să formulez observaţii cu pretenţii de adevăr, categorice, imperative, să-mi ţin acasă, sub chei convingerile şi preferinţele, acestea apte a fi împărtăşite numai în şoaptele bunei-cuviinţe, parţial şi-n doze mici, întotdeauna însoţite de avertismentul că sunt alimente ce se gustă şi se aleg după plac, în cazuri de indigestie se vomită de cel care, calic, s-a înfruptat din ofertă înşelându-i apetitul.