Drept comercial european

Dreptul comercial, în reglementarea legiuitorului european, nu mai poate fi tratat ca o ramură de studiu independentă de dreptul naţional.

Vocaţia lui de a influenţa în mod indirect (pe calea directivelor europene) sau în mod direct (pe calea regulamentelor europene) dreptul naţional face ca studiul său trezească în cititorul juridic sentimentul recunoaşterii instituţiilor juridice, printr-un fenomen de anamneză care derutează în primul moment. Faptul că se întâmplă acest lucru înseamnă că legislaţia secundară europeană şi-a atins deja ţinta. înseamnă că dreptul naţional a intrat în matricea normativă europeană, a asimilat (chiar dacă forţat pe alocuri) cantitatea obligatorie de material normativ prescrisă odată cu demararea procesului de aderare la Uniunea Europeană.

Dreptul comercial european a debutat, din punct de vedere al dezvoltării istorice, cu o fază de armonizare a soluţiilor legislative naţionale în domeniul societăţilor comerciale. Corpul directivelor de drept societar epuizează o primă fază de dezvoltare comercială. Aceea a ajustării creaţiilor naţionale în scopul creării unei echivalenţe la nivelul Uniunii. Faza următoare cuprinde creaţiile europene originale. După popularea mediului comercial cu persoane de drept asemănătoare, legiuitorul european nu putea să-şi refuze exersarea propriilor înclinaţii creatoare. A fost trasată în acest mod societatea europeană (SE, consacrată cu denumirea latină Societas Europaea) şi societatea cooperativă europeană (SCE), dar şi forme speciale de cooperare precum grupul european de interes economic (EEIG – GEIE în acronim românesc). Proiectul european mai cuprinde creaţii cu caracter social sau non-profit precum societatea mutuală europeană (ME) sau asociaţia europeană (EA).