A opta mea zi

Cum poţi începe o carte despre ziua opta a unui gând, în care se începe, iară şi iar, poezia cuvintelor? Ca la Facerea, capitolul dintâi, unde Dumnezeu a zis şi s-a făcut, până astăzi cuvântul se zice şi se face. Lumile noi, asemeni unor continente neexplorate, se-aşază una lângă alta, vers după vers, semn după semn, cu limpezimea pe care o dă bătaia de cord a inimii peste frunzele veştejite ale nevorbirii. Căci poezia este scoaterea din nevorbire a lumii.
Nu ştiu dacă o astfel de carte, cum este aceasta a Marinelei Maria, este de prefaţat. Un cuvânt prea snob pentru marea de limpezire pe care cartea aceasta o ţine întrânsa, prea sec pentru mireasma de cer şi de lămâi azuriu pe care o lasă pe suflet citirea poeziilor acestora. A fi responsabil, în raport cu o astfel de carte, înseamnă a deschide fereastra dinspre Răsărit a lumii şi a-i lăsa versurile să-ţi ardă nepăsările şi fariseicele linişti. Ca un foc de ploaie în apus de curcubee.
Ce te doare cel mai tare la versurile acestea – care urmează altora, şi nădăjduiesc că vor fi urmate şi de altele – este tinereţea lor. Imperfecte, ca tot ce este tânăr, dar vii cum numai tinereţii îi este dat să nască, într-un soi de mediere cu freatismul obosit al lumii. Marinela şi-a dat jos vipuşca de pe versuri ca să înveşmânteze pe Maria cu aurul zorilor Învierii.
De la satul părintelui Ilarie, în care cocoşii nu-şi cântă oamenilor duminicile, la cotitura de sensuri din mustul cărnii transfigurate, dincolo de ferestre şi mărturisiri de iubiri restartate din vreme în vreme de propriul ei curaj mărturisitor, fata-poet comută hârtiei graţia de cer a cuvintelor. Te încântă şi te sperie, frust şi delicat, ca plesnetul de daltă al bunicului ei de neam gorjenesc, Constantin Brâncuşi, fluturi ce zboară prin piatra de limpede cer, înspicată cu rouă.
Destul. Cred că e destul cât am scris. Cartea aceasta ar trebui descântată şi pusă în casa din faţă a inimii. La colţul cu zestre care nu se ia de la noi… Din când în când trebuie scoasă din naftalina necititului şi adusă la soare, s-o vadă lumina, să-i reactiveze fotosinteza, să lase iarăşi şi iar zilei a opta spaţiu de a trece din timp în vreme, pe uşa din faţă a zâmbetului. Poate că nu va place, dar ea nu este făcută să placă. Poate nu veţi înţelege, dar ea nu este făcută să fie înţeleasă. Bine, veţi zice, şi-atunci? Cartea aceasta, dacă este carte, este făcută să fie recitită. După ritmul de-a pururi lăsat cordului de ritm al lumii: şi a fost seară, şi a fost dimineaţă…
Ziua a opta. Cartea aceasta, un soi de Cort al mărturiei la marginea pustiului de lume în care ne ucidem zilele. Celelalte, până la ziua a opta…