Mitropolitul Bartolomeu era o personalitate atat de completa si de complexa, încat te facea ori sa-l iubesti si sa-i recunosti valoarea, ori sa te temi si sa fugi, încercand doar sa arunci cu piatra ca sa-l atingi într-un fel. Era si puternic, si sensibil, si aspru, si bland, si foarte sobru, dar avea si simtul umorului.
Infatisarea dura a înaltpreasfintitului ascundea un suflet bun si nobil. Un suflet care cunoscuse suferinta în cele mai crude chipuri. De-a lungul timpului, am observat ca un om care a suferit prea mult devine omul extremelor: ori prea bun, întelegator si iertator, ori prea rau, razbunator si neiertator. Cunoscand suferinta, Mitropolitul Bartolomeu a ales extrema bunatatii. Si asta pentru ca l-a simtit pe Dumnezeu, l-a iubit pe Dumnezeu, l-a vazut pe Dumnezeu în chipul semenilor sai.
Ceasurile noastre de voroava mi-au ramas adanc încrustate în suflet. Cand cineva întalneste un astfel de om, nici timpul, nici departarea, nici macar moartea nu-i pot sterge amintirea. Astfel de amintiri îsi au radacina în vesnicie, si vesnicia nu dispare.

Autorul