In Omul şi clima, Lucian Boia analizeazã ansamblul teoriilor, scenariilor şi psihozelor climatice din Antichitate pânã în zilele noastre, pentru a decripta mecanismul mental şi ideologic al acestor construcţii şi atitudini. Autorul împarte imaginarul climei în trei categorii: teorii de naturã antropologicã şi psihologicã (diversitatea umanã se explicã prin diferenţele de climat), istoricã (clima influenţeazã dinamica proceselor istorice, ascensiunea anumitor civilizaţii, stagnarea sau decãderea altora) şi „catastroficã“ (imaginarul „sfârşitului lumii“, scenariile extincţiei rasei umane, al cãror prototip rãmâne Potopul).
Lucian Boia nu infirmã şi nici nu valideazã vreuna dintre aceste teorii şi, mai ales, nu încearcã sã prezicã viitorul. Autorul ne vorbeşte, de fapt, despre istoria imaginaţiei umane, care, de-a lungul timpului, a fost stimulatã, contrariatã, înfuriatã sau chiar terifiatã de climã.

„Ce se întâmplã oare cu ploaia şi cu vremea bunã? Mileniul trei începe cu o veste proastã: clima pare complet dereglatã. Unii anunţã deja ce e mai rãu: încãlzirea actualã ar fi de naturã sã bulverseze condiţiile de viaţã de pe planetã. Sã fie sfârşitul lumii în perspectivã? Sau, dacã nu chiar sfârşitul, cel puţin prãbuşirea orgolioasei şi imprudentei noastre civilizaţii tehnologice?
Autorul acestei cãrţi nu îşi propune sã adopte o poziţie în dezbaterea climaticã actualã, adicã sã afirme sau sã punã la îndoialã, sã amplifice sau sã minimalizeze încãlzirea globalã şi consecinţele acesteia. îi admir pe cei care cunosc deja viitorul. în ceea ce mã priveşte, eu nu ştiu nimic despre el. Dar, în paralel cu istoria climei «adevãrate» şi a viitorului ei, existã o altã istorie, legatã de prima, şi totuşi independentã: istoria imaginaţiei umane stimulate, uneori chiar inflamate, de manifestãrile climei. Aceasta este istoria pe care îmi propun sã o povestesc.“ (Lucian BOIA)