Textualiști de calibru avem în literatura noastră, dacă ar fi să ne gîndim doar la Gheorghe Crăciun, după cum avem și autenticiști ai adicției, precum Alexandru Vakulovski. Cristian Fulaș joacă pe ambele terenuri, reușind o sinteză de excepție, în care tema scrisului nu se separă ca epură, ci se transformă din provocare estetică în problemă existențială, prinsă organic în țesutul stilistic și narativ, iar naturalismul brut și psihologismul de caz se transfigurează, pe nesimțite, în agon peratologic, cu virtuți inițiatice. Realitatea cotidiană, familiară și alienantă în același timp („Nimic nu putea fi în halul ăla de real.”), irealitatea imediată a percepțiilor deformate de adicție, infrarealitatea percepțiilor subtile, care conduc pînă la un Grundsein einer Nichtigkeit, se amalgamează într-un timp continuu, un „mai-mult-ca-prezent”, dincolo de convenția curentă a cronologiei. Pas cu pas, trecînd de la relatarea aparent anodină a „mișcărilor zilnice” la fluxuri teoretizante la fel de aparent rebarbative, de la un registru stilistic tensionat la solemnizări (auto)ironice în cheie joyceană sau făcîndu-ne să ne gîndim cînd la Blecher, cînd la Burroughs, cînd la Selby jr., cînd la Welsh sau la Venedikt Erofeev, cu un umor pe alocuri irezistibil (dar nu neapărat senin: „Nimic nu seamănă mai mult cu umorul decît tragedia pe care o trăiesc eu”), sîntem conduși “la limita lucrurilor și la capătul lumii”. Plînsul, cîștigat în urma unei experiențe infernale, poate fi înțeles – chiar dacă naratorul nu insistă - și ca un dar al lacrimilor, ca „fericire” izbăvitoare („Fericiți cei ce plîng!…), ca reîntoarcere printre cei vii. După plîns: o carte adevărată printre mimicryurile literare curente. (O. Nimigean)