în cărticelele vârstelor fragede, Constanţa Buzea ştie – dintr-o dublă intuiţie, de poetă şi de mamă – că universul există în măsura în care limba dă nume la ceea ce simţurile tale percep confuz. Că natura este decupată după liniile trasate de limba maternă (vezi studiile unor Edward Sapir şi Benjamin Lee Whorf). Copilul deschide ochii într-o lume deja organizată de limba comunităţii şi deprinde, odată cu ea, şi această organizare. Când gândirea în sensul de „orientare în lume” întâlneşte vorbirea, copilul descoperă că orice lucru are un nume, fie el şi inventat ad-hoc. Numind, schiţăm un pas înspre realitate. A vorbi înseamnă a trăi, a fi viu, în mişcare, în progres – adică, neterminat, dar cu toate valenţele desăvârşirii în acţiune. (...)

în Cărticică de cinci ani, lumea se organizează deja în mici comunităţi, familia îşi dezvăluie ierarhiile şi rostul, oraşul e un teritoriu fabulos de cucerit cu tact şi cu disciplină, micul organism comunitar are legi de respectat, rolul fiecăruia e bine stabilit. Poveştile devin aventuri, cu balene şi cu harpoane, cu răsturnări de situaţii, fabulosul se prelinge din călimară şi umple dezinvolt pagina. Irina Petras