Deși este și un excepțional prozator, unul dintre cei mai importanți în toată literatura română, Ion Luca Caragiale e considerat a fi fost în primul rând marele dramaturg român. Cele cinci piese considerate de posteritatea critică drept cele mai importante și valoroase din opera scriitorului au fost date la iveală într-un răstimp de doar doisprezece ani (1879-1890).

În familia sa, teatrul a constituit preocuparea și vocaţia mai multor membri ai ei. Viitorul dramaturg se înscrie și el la Conservatorul de artă dramatică, Apoi este angajat ca „sufleur” la Teatrul Naţional din București, având printre îndatoririle de serviciu și obligaţia ca, la nevoie, să fie și copist sau actor. Cunoaște lumea teatrului din interior. A rămas toată viața apropiat lumii teatrului, iar când devenise dramaturg consacrat, a fost numit director al Teatrului Național din București.

Volumul de față include trei piese originale ale lui Caragiale: farsa într-un tablou Conul Leonida faţă cu Recțiunea, comedia în patru acte O scrisoare pierdută. Citită de autor la Junimea și acceptată tot atunci spre reprezentare la Teatrul Naţional din București, ea a devenit cea mai cunoscută piesă de Caragiale (desemnat uneori prin perifraza „autorul Scrisorii pierdute”). Urmează, aparent surprinzător, o „dramă în două acte”, Năpasta. De fapt, Caragiale a cultivat deopotrivă registrul comic și registrul tragic. Atât nuvelistica scriitorului, cât și în drama Năpasta, sunt texte de investigaţie psihologică de mare dramatism, cu elemente ale naturalismului și adesea cu deznodământ tragic.

Având și aparatul didactic necesar, cartea e la dispoziția, în primul rând, a tineretului studios (elevi, studenți), dar și a profesorilor și a celor împătimiți de literatură și teatru.