La fel ca Jurnalul lui Mihail Sebastian (carte a cărei viață a început la câteva decenii după scrierea și publicarea sa, dar și de la plecarea autorului), și scrierile lui Liviu Cangeopol – între care noul său roman Avatarul solstițiului –, constituie deja o operă deplină, ce îi va supraviețui cu certitudine autorului, cu strălucirea și cu recunoașterea cuvenită. Dar amândouă, unite pentru eternitate – viața omului și opera autorului –, rămân sub semnul istoriei zbuciumate și sub zodia tragediei și a desincronizării față de receptare.

Liviu Cangeopol scrie cu cerneala unei traume profunde, ce nu-și va înceta probabil niciodată revărsarea fluidă și tragică. Toate conștiințele exemplare ale libertății și ale criticii regimurilor totalitare – de la Soljenițîn până la Monica Lovinescu, de la Benjamin Fondane până la Václav Havel, de la Ioan Petru Culianu și Primo Levi până la Liviu Cangeopol și Norman Manea – au fost dominate de trauma supraviețuitorului, care a devenit sursă primordială de elaborare a ficțiunii și a jurnalului, dar și catalizatorul esențial al stării de insurgență cvasi-permanentă. La treizeci de ani de la căderea dictaturii din România, acest filon este încă viu și proaspăt (oricât de boicotat de mainstreamul canonic actual), resuscitând mecanismele cenzurii și dovedind, astfel, că societatea – prin tot ce are ea mai viu, mai profetic și vizionar, adică prin conștiințele marilor cărturari, scriitori și artiști – nu e nici vindecată și nici instalată sigur pe drumul cel bun.

Angela Furtună