În Summa contra gentiles, Toma de Aquino își asuma rolul înțeleptului, încercând să găsească raportul just dintre adevărul filosofic și adevărul credinței. De altfel, legitimitatea cercetării raționale a rădăcinilor adevărului divin a fost contestată în Evul Mediu, dar principiul lui Anselm din Canterbury - fides quaerens intellectum - manifesta starea de sănătate a unei credințe al cărei apetit de a înțelege arăta vitalitatea ei. La sfârșitul unei ședințe de controversă universitară, în care fusese contestată această legitimitate de cei care susțineau o credință bazată pe o ascultare pură, Toma de Aquino revendica necesitatea acesteia, spunând: „Dacă rezolvăm problema credinței doar pe calea autorității, vom poseda cu siguranță adevărul, însă într-un cap gol.

Din punct de vedere filosofic, dorința naturală de a cunoaște adevărul se confruntă cu imposibilitatea de a-l descoperi în mod deplin. De exemplu, intelectul uman poate dobândi o anumită cunoaștere despre Dumnezeu, dar adevărul deplin despre El este inaccesibil. Prin credință, această inaccesibilitate este oarecum îndepărtată, deoarece credința revelează anumite adevăruri despre Dumnezeu, care nu pot fi descoperite în mod natural. Intelectul omului este pus în fața unei certitudini la care are acces doar prin credință. În ce măsură actul credinței ajută cercetarea rațională naturală să atinge adevărul?

Autorul