Domnii care au urcat pe tron după o vreme petrecută în Cancelaria unde se centralizau datele secrete permițând acțiunea pe eșichierul politic au pus în practică adesea tocmai obiceiul de a-i păstra la posturi, chiar dacă-i serviseră pe înaintași, pe deținătorii acestor puteri informative. Pagini de roman istoric, dar strict reale sunt cele care descriu reușita revenirii la putere, după cinci ani de temniță constantinopolitană, a lui Vasile Lupu, care însă a preferat să-l așeze pe tron pe tânărul său fiu de 18 ani, înconjurându-l cu sfetnicii săi de primă mână, iar el acceptând să-i devină capuchehaie. Din păcate, moartea sa de boală și a fiului de ciumă după numai doi ani de domnie a făcut zadarnică victoria. Dar ea merită să fie reținută pentru ilustrarea acestei epoci.

De ordinul acelei regii care a permis să se vorbească de „miracolul istoric“ românesc a fost neîndoielnic existența și așezarea în Țara Românească a lui Constantin Cantacuzino, fiul lui Andronic și părintele celor patru frați și două surori, dintre care unul avea să devină domnul Țării Românești - Șerban Cantacuzino, iar una dintre fete, mama lui Constantin Brâncoveanu. Capitolul consacrat întregii familii care și-a legat numele de o epocă întreagă, ultima din istoria Țărilor Române, este una dintre reușitele majore ale acestei cărți, datoare în egală măsură înzestrării autorului cu acel dar care i-a făcut pe grecii antici să creeze muza Clio.

Ceea ce dă măsura maximă a măiestriei care a prezidat elaborarea acestei lucrări de dimensiuni monumentale și egală valoare este, fără îndoială, modul cum au fost selectate și folosite sutele de citate extrase prin cernerea munților de documente și monografii ori descoperite prin articole rămase necitite de la apariția prin reviste. Ele dau culoarea epocii și fac să se audă vocile zecilor de personaje cărora în piesă le revin roluri majore sau rostirea câtorva fraze, dar revelatoare.

Esențială în realitatea istorică adâncită și explicată în lumina rolului diplomației călăuzite de informația infailibilă care a fost grija tuturor domnilor întregi la minte ce s-au perindat pe scaunele de la București și Iași a fost, conform acestui al șaselea volum, reușita majoră ce se înalță mai presus de disperarea lui Miron Costin: evitarea atât a încercărilor Porții Otomane de a transforma Țările Române în pașalâcuri, cât și a sforțărilor regelui Ioan Sobieski de a se face stăpân peste Moldova și de a-l pune pe fiul său domn. Autorul scrie apăsat că acest rezultat nu a venit de la sine, ci a fost efectul unui efort neobosit, ale cărui urmărire și evidențiere face în primul rând obiectul cărții.

La aceste două amenințări se va adăuga, după eșecul asediului Vienei în 1683, o nouă primejdie, venită din partea Imperiului habsburgic. Șerban Cantacuzino, cu domnia căruia se încheie cartea, este singura figură majoră care urmează celor două numite de Iorga „monarhii“, iar rolul pe care l-a deținut în rezistența celor asediați este pus într-o lumină mult mai clară decât până acum, mai ales prin evocarea acelui episod decisiv al rezistenței celor patru ceasuri care au decis victoria asediaților, episod reținut doar de Xenopol și peste care au trecut toți ceilalți.