Din experienta mea de elev de liceu (in RM), pot spune ca am avut de-a face cu o programa de lectura plina de texte expirate. Teme similare discutate de un profesor care le repeta deja de 15 ani. In cautarea mea solitara de „altceva” am dat peste ,,Chira Chiralina” de Panait Istrati.

De ce Chira Chiralina a lui P. Istrati? Pentru ca nu am citit niciodata o proza care sa trimita clar la probleme multiple ca violenta domestica, kidnapping, trafic de fiinte umane, homofobie sau robie, in literatura Romaniei interbelice.

Prima parte descopera figura lui Adrian, sau mai degraba a noastra, care il urmareste pe Stavru pentru a cerceta cauzele si consecintele actiunilor lui. Tot aici dam de Jackyll si Hyde, care coexista in persoana limonagiului si de un capat de poveste din ghemul vietii lui. Inca neincrezatori, stam la distanta, dar suntem, totusi, foarte curiosi.

In partea a doua, Stavru sau Dragomir (pentru ca putem deja sa ii zicem asa) istoriseste despre drama care l-a urmarit de-a lungul vietii, pierderea mamei si tot ce s-a intamplat cu el si sora lui dupa tragicul eveniment. Aici observam si motivele pentru care Stavru devine ceea ce cunoastem de la inceput.

Partea a treia ne teleporteaza in Cairo, unde dam peste un Stavru batran si auzim (sau mai degraba Adrian aude) partea lipsa a povestii. In partea asta mai observam ca povestea pierde din dinamism si castiga o parte meditativa, care este la locul ei in gura „celui trecut prin multe”.

De ce Panait Istrati numeste textul Chira Chiralina? Pentru ca ea si tot ce o inconjoara il aduce in fata noastra pe sarlatanul si escrocul Stavru, care devine vulnerabilul si adevaratul Dragomir, de care ajungem sa ne atasam in mai putin de 150 de pagini.

Si ce poate fi rau in a avea ‚,de-a face cu un hamal din portul Brailei´´?