Călinescu nu avea simţul tragicului şi nici contextul şi tonalitatea naraţiunii nu-l favorizau. Romanul, al cărui epic e mai degrabă static, se constituie ca o frescă (parţială) a societăţii româneşti din ajunul celui de-al doilea război mondial. Punctul forte îl formează descrierile de medii, de străzi, clădiri, mobilier (de exemplu, salonul lui Saferian), învederând un vrednic urmaş al lui Balzac, şi mai ales portretul, gen în care Călinescu excelase dintotdeauna. De astă dată însă portretul este şarjat până la caricatură. Mai toate personajele, în afară de majoritatea membrilor „mişcării”, aparţin intelectualităţii universitare sau înaltei societăţi. Ei sunt conformişti ca Gaitany, fricoşi ca Sufleţel, arivişti ca Gonzaly Ionescu, paranoici ca Hagienuş, impostori ca Pomponescu, poltroni ca Gulimănescu, naţionalişti „rumâni” ca Hangerloaica, aristocraţi care ajung aventurieri de două parale ca Hangerliu. E, în mare, o clasificaţie caracterologică, dar autorul accentuează latura grotescă, ridicolă, caricaturală, ocultând calităţile, complexitatea, ca unul care renunţase la observaţia detaşată, obiectivă.

Atitudinea aceasta revine, încă şi mai accentuată, în Scrinul negru, unde vechile clase, ţinând de elita socială dinainte de august 1944, sunt înfăţişate exclusiv într-o lumină sarcastică, mistificatoare. De anume interes este romanul, în bună parte epistolar, al Catyei Zănoagă, femeie cu mari disponibilităţi erotice, dar totodată rece şi calculată. Ioanide, trăind acelaşi complex al genialităţii şi având faţă de tinerele femei o comportare de cincuatenar veşnic îndrăgostit, a ajuns în graţiile puterii comuniste, pentru care imaginează şi alcătuieşte planuri de noi construcţii.