(…)

Ce mamă își bate copilul în halul în care mă bătea ea, ce mamă își încuie copilul în dulap să nu vadă tatăl că i-a spart capul, ce mamă își umilește copilul tot timpul, îl disprețuiește, îl face în fel și chip, încât acel copil să nu mai aibă încredere în el niciodată? Hmm?

Bătăi, umiliri, dispreț, violență? De ce?

Și aruncă tot de pe masă.

—Și apoi măritată cu forța? Hmm… atunci, am fugit.

Așa… și ce vreți voi acum? strigă ea la ei. Ce vreți? Să vă iert? No fucking way.

—Suntem familia ta, spuse Tuncay.

Anne nu putea să vorbească, doar plângea.

Omer puse capul în pământ și își ștergea lacrimile.

—Tu știai asta? țipă la Dana.

Ea dădu din cap a acord.

—De când?

—De două zile.

—Aha! Dar tu, și privi spre Omer. Ahh, pe tine nu mai are rost să te întreb, sigur știai. Așa mă iubești?!

Bun, și ce vreți, spuneți?

—Să-ți fim aproape, spuse Tuncay.

Omer îl privi și citi în ochii lui deznădejdea…

—Să îmi fiți aproape? hmm… Dar când am suferit, când eram copil sau când am căzut și am plâns, ori când aproape am murit din bătăile soțului meu, unde erați? Sau când eram singură, fugită, fără bani de-o pâine, unde? Ori când era să mor din cauza inimii, unde? Unde erați? Unde? țipă ea. 30 și ceva de ani nu ați fost acolo, acum de ce? Nu, mulțumesc!

Se ridică, săltă banca și o luă spre livadă. Meyra sări de pe scaun și fugi spre ea.

Ea se întoarse cu obrajii uzi și îi strigă:

—Sakim, sakim (să nu îndrăzniți)!

Omer nu își putea descleșta pumnii, simțea că arde înăuntru. Allah, prin ce trecuse și nu știa dacă ea își va mai reveni vreodată. El, dacă ar fi fost în locul ei, era mort demult.

(…)