Mereu mi-a plăcut expresia „cu sufletul la gură”. Pentru mine înseamnă implicarea ta totală în ceea ce faci, în cazul nostru, al cititorului.

„Eu, Aişa, soţia Profetului” este un roman frumos, care ar trebui să existe în biblioteca oricăruia dintre noi. Chiar dacă este scris sub forma unui jurnal, faptele devin cinematografice în imaginaţia ta. Te simţi în deşert, te simţi călare pe o cămilă, altădată eşti în templu, rugându-te la Allah, chiar dacă nu aparţii acestei religii.

Cel mai important efect pe care romanul îl poate avea în România este crearea unei punţi de dialog între două civilizaţii care se cunosc foarte puţin, sau chiar deloc.

Povestea este frumos scrisă, este foarte vie şi are puterea de a te transporta într-un colţ al acestei lumi pe care probabil că nu vei ajunge să o vezi niciodată… Sau cine ştie ? Oamenii au puterea de a face lucruri magice tocmai pentru că sunt parte din Dumnezeu, chiar dacă El se numeşte, în Islam, Allah.

Până acum, Mahomed nu a fost niciodată cunoscut publicului românesc din perspectiva unei femei, cu toate victoriile şi înfrângerile sale, atât pe plan privat, cât şi public.

Aişa este o femeie puternică, aprigă, uneori foarte geloasă pe celelalte soţii ale lui Mohamed. Este foarte frumoasă şi ea este singura care a fost virgină în noaptea nunţii cu Profetul, singura dintre toate soţiile lui Modamed.

Romanul poate fi citit ca o lecţie fascinantă de istorie a umanităţii sau a religiilor, dar şi ca o poveste superbă de dragoste.