Viata si Acatistul Sfantului Ierarh Nectarie de la Eghina

Sfântul Nectarie s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orășel din provincia Tracia, în nordul Greciei. Părinții săi au fost oameni săraci, dar foarte evlavioși. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă creștere în credința creștinească. După primii ani de școală, Anastasie merge la Constantinopol, unde învață teologia și citește scrierile Sfinților Părinți, dar și muncește din greu pentru a-și câștiga cele de trebuință. La vârsta de 20 de ani, povățuit de Duhul Sfânt, se îndreaptă spre insula Hios, unde va fi învățător, apoi, simțind chemarea lui Hristos, intră în nevoința monahală, primind chipul îngeresc al călugăriei la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazăr, primind povățuire duhovnicească de la Sfântul Cuvios Pahomie Hiotul († 1905). După câteva luni este hirotonit diacon, prilej cu care primește numele de Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viața.
După ce-și termină studiile teologice, în anul 1886, Sfântul Nectarie merge la Alexandria Egiptului, unde este hirotonit preot, iar după câteva luni este ridicat la treapta de arhimandrit. La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie îl hirotonește mitropolit de Pentapole. Vreme de mai mulți ani, evlaviosul mitropolit a slujit în orașul Cairo și a predica în biserica „Sfântul Nicolae” din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor și povățuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie și blândețe. De aceea, era mult căutat de credincioși și iubit de toți. Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria și cu iubirea de sine, a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu o altă armă, tot așa de primejdioasă, anume cu invidia celorlalți ierarhi și slujitori ai Patriarhiei Alexandriei, aceștia vorbindu-l de rău către patriarh, cum că uneltește să-i ia locul. Acest lucru a făcut ca, la 3 mai 1890, să fie eliberat din responsabilitățile pe care le avea, permițându-i-se să slujească mai departe în biserica „Sfântul Nicolae”. După mai puțin de două luni însă, primește de la patriarh o scrisoare prin care i se cere să părăsească Egiptul. Cerându-și iertare de la toți, cu toate că nu greșise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, Sfântul se supuse, dând slavă lui Dumnezeu că și cu dânsul s-a împlinit cuvântul lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, Care zice: „Fericiți veți fi, când vă vor ocărî și vă vor prigoni, și, mințind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, din pricina Mea” (Matei 5, 11). S-a retras la Atena, în luna august a anului 1890, sărac, defăimat de ai săi și nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu și în ocrotirea Maicii Domnului. Aici a fost câțiva ani predicator, profesor, apoi și director al școlii teologice Rizarion, până în anul 1894, reușind să formeze duhovnicește mulți tineri iubitori de Hristos în vederea slujirii preoțești. În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast și un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândețe și îndelungă răbdare.

Dorind să se retragă la mai multă liniște, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioși și ucenici, o frumoasă mănăstire de călugărițe în insula Eghina, din apropierea Atenei, rânduind aici viață de obște, după tradiția Sfinților Părinți. Apoi s-a retras în această mănăstire și a dus o viață înaltă de smerenie și slujire, de dăruire totală și rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii și pentru toți care veneau și îi cereau binecuvântare, rugăciune și cuvânt de folos sufletesc. Aici l-a avut ucenic și pe Sfântul Cuvios Sava cel Nou († 1948), mare nevoitor al veacului al XX-lea, adormit întru Domnul în insula Kalimnos.
Numeroși săraci și bolnavi, lipsiți de orice ajutor, veneau la Sfântul Nectarie ca la părintele lor sufletesc. de aceea, el a dat poruncă maicilor ce se nevoiau acolo să împartă la cei lipsiți orice fel de hrană și chiar să nu păstreze nimic pentru ele, deoarece Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea și pe unii și pe alții. Dar și cei bolnavi se vindecau prin rugăciunile fericitului Nectarie, pentru că se învrednicise de darul facerii de minuni.
Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie a venit ploaie din belșug și au rodit țarinile, încât toți sau îndestulat de hrană. De aceea, toți – mireni și călugări, săraci și bogați -, cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe un păstor și vas ales al Duhului Sfânt și urmau întru toate cuvântul lui. El lucra la grădina mănăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toți primeau folos sufletesc din tăcerea și smerenia lui. Sfântul Nectarie a alcătuit multe scrieri, împotrivindu-se influențelor pline de rătăcire venite din Apus, care asaltau țările ortodoxe.
Pentru toate acestea, diavolul, nerăbdând nevoința Sfântului, până la sfârșitul vieții sale a ridicat împotriva lui multe calomnii și vorbe rele din partea unor clerici și mireni, care, din pricina invidiei, îl cleveteau, atât pe el, cât și mănăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.
Simțindu-și sfârșitul aproape, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a răbdat cu tărie toată boala și ispita, iar după aproape două luni de suferință, și-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 8 noiembrie 1920. A fost înmormântat în biserica zidită de el, făcând multe minuni și dând vindecare celor bolnavi, care alergau cu credință la ajutorul lui. Trecând mai bine de 20 de ani, trupul său a fost aflat în mormânt întreg și nestricat, răspândind bună mireasmă. La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaște au fost așezate în biserica mănăstirii din Eghina, spre cinstire, iar în anul 1961 a fost trecut în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie. Părți din moaștele sale se află și în România, la Mănăstirea Radu Vodă din București, dar și în alte sfinte locașuri.