“ Gânditor solitar, mai degrabă ignorat de cultura modernistă, sau așa-zis „progresistă”, în sânul căreia i-a fost dat să trăiască, Nicolás Gómez Dávila poate deveni totuși un reper de prim rang pentru cei ce caută în filosofie nu sistemul, ci gândirea liberă, în actul ei cel mai viu și mai nemijlocit. Marginalitatea sa, pe deplin asumată, a rodit tocmai în acest sens. Meditația sa în marginea «textului implicit al lumii» și al lumii moderne s-a cristalizat în „scolii” sclipitoare, cu nimic mai prejos decât acelea ale cugetătorilor clasici. Aforistice, ele au geometria clară a diamantelor bine tăiate, dar și un zglobiu joc de ape în care se prind întorsături paradoxale ale gândului, ironii scăpărătoare și aluzii fine, toate sfârșind adesea, împreună, în cea mai pură poezie ideatică. Poezie ideatică a unuia dintre ultimii vânători «de umbre sacre pe coline eterne».” (Ioan Milea)