„În jurul nostru e război, domnişoară, toată lumea ne e prietenă şi toată lumea ne e duşmană. Asta este soarta neutrilor. Într‑un an, doi, poate trei, va trebui să intrăm şi noi în nebunia asta sângeroasă. Fumul, bubuiturile, gemetele, suferinţa care ne înconjoară se vor strecura pe nesimţite, încet, stăruitor în respiraţia, în sângele, în obişnuinţa noastră şi într‑o zi, într‑o dimineaţă, ne vom trezi că strigăm în gura mare „Război, vrem război” şi, într‑adevăr, din acea clipă nu vom mai putea înţelege viaţa, ce prostie, domnişoară, ce prostie, să nu mai înţelegi viaţa fără război”. (…)
„Domnişoară Sofie, există o legătură atât de strânsă între mine şi războiul ăsta, încât trebuie să o dau pe faţă, aşa se spune, nu?, pe faţă deci: eu nu am de ales din cauza lui, el nu are de ales din cauza mea. Pentru că eu exist, ca mine încă atâtea milioane, zeci, sute de milioane, domnişoară, războiul are loc. El se face pentru că noi oamenii existăm. Suntem nişte animale superioare, este evident. Eu studiez, înţelegeţi, am studiat şi continui să studiez animalele. Animalele din aceeaşi specie nu se ucid între ele, se alungă, acceptă învingătorii, dar nu se ucid. Se pare că superioritatea noastră a început în momentul când am depăşit conştient acest, cum să spun, acest prag psihologic – interdicţia crimei. Ele nu pot pricepe că se poate, noi pricepem acest lucru. Şi, ca să nu mă las ucis, particip la război de partea turmei mele. Sunteţi mulţumită de răspuns?”