Nu putem vorbi despre viața de zi cu zi în Uniunea Sovietică fără a vorbi despre oamenii ei, reprezentanți ai Puterii, nomenclatura, oameni de rând sau oricum le-am spune. În literatura de specialitate se folosește, când peiorativ, când cu o nuanță de simpatie și nostalgie, termenul homo sovieticus, un tip de om cu o mentalitate aparte, la jumătatea distanței dintre omul nou și oamenii obișnuiți întâlniți în alte regimuri. Svetlana Aleksievici, în cartea sa, Vremuri second-hand, consacrată tocmai acestui personaj și mai ales traumei încercate de acesta după prăbușirea Uniunii Sovietice, descrie, credem, cel mai bine despre ce este vorba:

”Comunismul a avut un plan smintit: să-l schimbe pe omul „vechi”, pe bătrânul Adam. Și i-a reușit… poate e singurul lucru care i-a reușit. Vreme de mai bine de șaptezeci de ani, în laboratoarele marxism-leninismului a fost creat un tip aparte de om, homo sovieticus. Unii îl socotesc un personaj tragic, alții îl numesc sovok. Mie mi se pare că-l cunosc pe acest om, îl cunosc bine, am trăit mulți ani alături de el, umăr la umăr. El – sunt eu. El – sunt cunoștințele, prietenii, părinții mei. Vreme de câțiva ani am călătorit prin fosta Uniune Sovietică, pentru că homo sovieticus nu e numai rus, ci și bielorus, turkmen, ucrainean, kazah… Acum trăim în state diferite, vorbim limbi diferite, dar suntem inconfundabili. Ne recunoști imediat! Noi toți, oamenii din socialism, semănăm între noi și nu semănăm cu ceilalți oameni – avem propriul vocabular, propriile reprezentări despre bine și despre rău, despre eroi și martiri. Avem o relație aparte cu moartea (…). Cât poate prețui viața omului, dacă ne amintim că nu demult oamenii piereau cu milioanele? Suntem plini de ură și prejudecăți. Toți provenim din locul care a cunoscut Gulagul și un război cumplit. Colectivizarea, deschiaburirea, strămutarea populațiilor…” Svetlana Aleksievici