„La vremea lui, comunismul părea veşnic. Nu se întrevedeau soluţii de ieşire. Pe cât am putut, mi-am amenajat mici spații de libertate, inevitabil însă limitate și aflate sub supraveghere.
Începând din 1980, nu s-au mai făcut nicăieri avansări în sistemul universitar. Era o nedreptate flagrantă, care, în ce mă priveşte, se traducea şi printr-o jenă financiară permanentă. De la un an la altul, viaţa devenea tot mai complicată. Începând cu pâinea cea de toate zilele. Oamenii, aşezaţi la cozi nesfârşite în faţa magazinelor alimentare goale, aşteptau să se aducă ceva, orice. Maică-mea descoperise la o coadă «rezonabilă» aşa-zişii «cârnaţi de bere», cam suspecţi de felul lor, pe care îi împărţeam cu câinele. Câinelui chiar că-i plăceau.
Evadam, pe cât posibil, din neplăcuta realitate citind pe nerăsuflate cărţi franţuzeşti. Seară de seară, ascultam cu regularitate Vocea Americii. Am putut urmări astfel filmul întreg al destrămării regimurilor comuniste în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia… În presa românească nu se sufla o vorbă despre ceea ce se petrecea la doi paşi de noi, de jur împrejurul ţării. România părea imobilă. Până într-o zi, când totul a explodat, cu o violenţă neînchipuită.“ – Lucian Boia